Despre modestie

Aş vrea să spun ceva despre modestie ca virtute nu morală, ci tehnică, adică despre modestie ca metodă de lucru (şi de cunoaştere, ceea ce din punctul meu de vedere e cam totuna). Un om de ştiinţă, un artist, un conducător trebuie să fie capabil şi de îndoială, şi de siguranţă; oricît de contradictorii în aparenţă, aceste două atitudini sînt indispensabile şi lipsa uneia se resimte neapărat în rezultate. Nu numai îndoiala, dar şi siguranţa înseamnă modestie; cel care, după cine ştie cîtă ezitare, nemulţumire de sine, strădanie şi perseverenţă, sau (aparent) dintr-odată fără greş, ajunge să isprăvească un lucru de seamă, acela e sigur de valoarea lui şi asta îl face răbdător şi măsurat; el va şti să suporte şi nerecunoaşterea, şi critica, şi batjocura, oricît l-ar face să sufere. El va şti exact pînă unde a putut ajunge şi pînă unde nu. Un exemplu frumos de modestie îl dau aceste cuvinte spuse de Goethe lui Eckermann: „Tieck e un mare poet, dar a-l compara cu mine e ca şi cînd m-ai compara pe mine cu Shakespeare“.

Infatuarea, supralicitarea operei proprii, setea de adulaţie ascund undeva sub lipsa de îndoială o secretă nesiguranţă şi sînt în fond de o pauperă modestie: cea de a se mulţumi cu prea puţin, de a se amăgi cu camelotă. Tot aşa de sărmană e şi fala de a aparţine unei anumite familii, rase sau profesii (altceva e mîndria de a perpetua o tradiţie ilustră, cu modestie faţă de aceasta). „Prostul – zice un proverb – dacă nu e fudul n-are haz.“

Făţărnicia e odioasă, există însă o modestie ipocrită, care e ironică, şi una convenţională, care e curtenitoare. Dar a cunoaşte măsura exactă a meritului propriu şi a o mărturisi fără indiscreţie nu e în afara curteniei şi nici a modestiei: „De dire moins de soi qu’il n’y en a, c’est sottise, non modestie“ (Montaigne, Essais, 2, c. VI). 

(fragment din Bunul-simţ ca paradox, ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2005)