Despre mînie
"Dar, înainte de orice, în faţa majorităţii discursurilor despre Ťsfîrşitul comunismului», e necesară o clipă de mînie. Este, la urma urmelor, un sentiment prea uitat în uzul său filosofic, în beneficiul dulcegăriilor etice şi al suspansurilor estetice. Mînia este sentimentul politic prin excelenţă. În ea, este vorba de inadmisibil, de intolerabil şi de un refuz, de o rezistenţă care se avîntă din capul locului dincolo de tot ceea ce ea poate în mod rezonabil împlini - pentru a tăia căi posibile unei noi negocieri a rezonabilului, dar şi unei vigilenţe de neînduplecat. Fără mînie, politica este aranjament şi trafic de influenţă, şi a scrie despre asta fără mînie înseamnă a trafica seducţiile scrisului. Odată cu marxismele, cu comunismele, au dispărut şi mîniile politice, într-un imens no manâs land Ťdemocratic». În rest, maimuţărelile care mimează astăzi mînia politică sînt ale celor care vor să creadă că, de fapt, Ťcomunismul» ar fi mereu ameninţător - deoarece pentru ei el nu este decît ameninţare. Fie şi numai asta ar trebui să ne dea de gîndit - ar trebui să ne mînie. Mînie deci, la adresa credinţei ridicole care ne împresoară din toate părţile: cum că s-ar fi terminat, pur şi simplu s-ar fi terminat, cu marxismul şi cu comunismul. Ca şi cum istoria, istoria noastră, putea fi atît de inconsistentă, de fantasmatică şi de cîlţoasă, încît ne-ar fi purtat naiv, vreme de o sută cincizeci de ani, pe norii săi pe care o clipă îi destramă... Ca şi cum eroarea, pura şi simpla şi prosteasca eroare, putuse fi chiar atît de călăuzitoare, regulatoare, mobilizatoare. Ca şi cum mii de aşa-zişi Ťintelectuali» fuseseră doar nişte imbecili, şi mai ales ca şi cum milioane de alţi oameni fuseseră şi mai stupizi încît să se fi lăsat prinşi în delirurile celor dintîi. Chiar dacă am presupune că este vorba de eroare şi de orbire (şi, fără îndoială, din treburile omeneşti nu lipsesc niciodată prostia şi şarlatania), un anume grad de existenţă numeroasă, o anume forţă de propagare şi de contagiune trebuie să ridice, ca atare, probleme şi exigenţe pentru gîndire (...) Ceea ce trebuie să ne indigneze şi să ne neliniştească nu este faptul că a putut să existe Ťcomunismul» (gîndirea sa, concepţia sa, dar şi comunismul numit Ťreal», cu toate aspectele realităţii lui), ci este mai degrabă faptul că putem să renunţăm cu atîta uşurinţă la a ne întreba de ce a existat aşa ceva. Şi aici, întrebarea este valabilă şi pentru fascisme şi nazism. (...) Oricum am lua-o, epoca ce se încheie - şi această încheiere face istoria noastră - se semnalează prin ceva din Ťcomunism», idee, fantasmă, proiect sau instituţie. Epoca noastră nu se lasă gîndită dacă nu o gîndim ca epoca unei Ťchestiuni comuniste». (ŤOrizontul indepasabil al timpului nostru», Sartre a avut dreptate să spună.) Iar gîndirea nu poate înainta nici măcar de un deget dacă această problemă nu este reluată, rearticulată, ea însăşi interogată şi deconstruită. Şi chiar dacă ea ar trebui, la urma urmelor, deplasată, transformată, chiar desfiinţată, nimic nu se va face atîta timp cît vom rămîne doar la imputarea erorii sau a greşelii." (Jean-Christophe Bailly şi Jean-Luc Nancy, Comparem. Politica la viitor, traducere de Adrian T. Sîrbu şi Ciprian Mihali, IDEA Design & Print, Cluj, 2002)
