Despre măsură și reducerea suferinței
„A te resemna – a accepta ceva căruia nu poți să i te opui sau nu mai vrei să i te opui” (Dicționarul Academiei Franceze).
Să poți să te opui și să vrei să te opui – rezistența care duce la revoluție. Să poți să te opui și să nu vrei să te opui – resemnarea din lașitate, lene sau oboseală. Să nu poți să te opui și să vrei să te opui – resemnarea plină de resentimente care întreține revolta. Să nu poți să te opui și să nu vrei să te opui – resemnarea deplină, fără rest și resentiment, resemnarea recomandată de unii dintre filosofii antici și predicată de religie.
Resemnarea pune capăt disperării, dar nu lasă loc pentru nici o speranță.
Disperarea, punctul de la care nu mai există întoarcere. Instalarea disperării e semnul că nu mai există speranță și rămîn doar două posibilități de luat în calcul: sinuciderea sau resemnarea.
A fi disperat înseamnă a fi lipsit de speranță. La fel, a fi resemnat înseamnă a fi lipsit de speranță. Disperarea e un vulcan în erupție. Resemnarea e un vulcan stins.
Disperarea pare să indice lipsa de sens a vieții și să trimită la soluția suicidului. Resemnarea implică răbdare, luciditate, umilitate, supunere și face viața posibilă.
Disperarea e o formă maximală de revoltă. Cel cuprins de disperare recurge la gesturi radicale. Resemnarea e acceptarea necesității. Cel care se resemnează trăiește conștient că nimic nu depinde de el, recurgînd doar la gesturi banale, de strictă necesitate, și interzicîndu-și orice formă de grandilocvență.
Disperarea e cauza exceselor. Resemnarea ne învață măsura.
Disperarea menține sufletul într-o stare de exaltare permanentă, făcîndu-l să simtă prezența hăului. Chiar dacă acela cuprins de disperare nu privește în abis, abisul privește în el. Disperarea tulbură privirea. Resemnarea induce o anumită seninătate temperată care interzice orice maximalism. Cel care alege calea resemnării înțelege că există lucruri ce nu stau în puterea omului și așteaptă ca destinul să fie acela care își impune legea. Privirea lui e mereu atentă, netulburată de capricii și umori.
Cel care e cuprins de disperare nu se teme de nici un fel de exces, e în stare să dea foc lumii, încercînd să-și tragă dușmanii după el în infern. Cel care-și asumă resemnarea nu schițează nici un gest de revoltă, plecîndu-și capul fără crîcnire în fața fatalității.
Disperarea e întreținută de imaginație. Resemnarea e impusă de rațiune.
Disperarea îl împinge pe individ la concluzia că o viață fără speranță nu poate fi trăită. În schimb, resemnarea îl face să înțeleagă că singura viață rezonabilă e una lipsită de speranță, viața eliberată în sfîrșit de iluzii.
Pentru cel cuprins de disperare, lipsa de speranță înseamnă amputarea viitorului. Pentru cel care a ales resemnarea, viitorul e mereu identic cu prezentul, el nu poate să aducă nimic nou.
Resemnarea apare în urma concluziei că natura umană e imuabilă.
Cel care se resemnează își cîntărește mai bine forțele decît acela care încearcă să schimbe lumea. Resemnarea reduce suferința.
Pot să atingă înțelepciunea doar aceia care s-au resemnat. Resemnarea e starea de spirit a celui care a renunțat la iluzii, e starea de spirit permanentă a înțeleptului.
Marcus Aurelius: „Închipuie-ți că oricine se întristează sau se arată nemulțumit de ceva este asemenea unui purceluș pregătit pentru sacrificiu care se zbate și guiță; la fel e și cel care plînge într-un pat mic, singur și în tăcere, pentru nenorocirile din viața noastră. Și gîndește-te că numai ființei raționale i-a fost dat să se supună de bunăvoie evenimentelor în timp ce a se supune acestora, fără altceva, este pentru toți o necesitate”.
***
Două categorii de oameni incapabili să se resemneze: asceții și revoluționarii. Primii încearcă să se schimbe pe ei înșiși, ceilalți încearcă să schimbe lumea.
Revoluționarul se întreabă cum e cu putință o viață dusă sub semnul resemnării, pe cînd înțeleptul se întreabă cum e cu putință o viață lipsită de resemnare. Pentru primul, resemnarea duce inevitabil la sinucidere; pentru cel de-al doilea, resemnarea e singura care ne poate feri de suicid.
Copilăria, incapabilă de resemnare sau de revoltă.
Gîndirea magică a copilului vede posibilă transformarea din temelii a lumii și nu cunoaște nici resemnarea, nici revolta.
Revolta începe în adolescență, cînd cel proaspăt ieșit din copilărie constată brusc că există limite și obstacole insurmontabile, însă el e incapabil să accepte așa ceva, credincios în continuare ideii sale că lumea poate fi transformată în conformitate cu voința.
Revoluțiile pot să fie inspirate de bătrîni, dar sînt făcute întotdeauna de tineri. Revoluționarii au nevoie de iluzii, or bătrînii și le-au pierdut deja.
***
În infern nu există resemnare. Chinurile damnaților le interzic orice posibilitate de resemnare. Ugolin mușcă fără încetare din țeasta lui Ruggieri.
Ciprian Vălcan este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Husserl y el dragón, Editura Ex Libris, Ciudad de Mexico, 2021.
