Despre Judecata de Apoi

(...) Modul clasic în care se pune problema dreptăţii lui Dumnezeu este în raport cu milostivirea. Sînt două atribute care par a fi ireconciliabile: Dumnezeu este drept, dar Dumnezeu este şi milostiv. De cele mai multe ori aceste atribute s-au citit disociativ, spunîndu-se că Dumnezeu este milostiv tot timpul pînă în momentul Judecăţii de Apoi, cînd nu va mai fi milostiv. Acela va fi momentul în care milostivirea se dezactivează şi Dumnezeu va fi doar drept. Va fi dreptatea pură! Asta este lectura tradiţională. (...) Dar rămîne problema metafizică a răului. Ce se va întîmpla cu Răul? Va coexista el cu Dumnezeu după Judecată? Pare destul de greu de imaginat şi de susținut teologic. Sau, poate, Răul însuși va fi distrus, aşa cum spun textele biblice?

În orice caz, aş zice că sînt patru răspunsuri la aceste întrebări. Avem, mai întîi, răspunsul tradiţional, pe care-l găsim mai ales în tratatele ortodoxe de eshatologie: după moarte sufletele vor merge fie într-un loc de pedeapsă, un fel de anticameră a iadului, fie într-un loc de răsplată, un fel de anticameră a paradisului, ceea ce înseamnă, teologic vorbind, că există posibilitatea mîntuirii cu un ajutor din partea Bisericii de pe pămînt pentru cei morţi.

Cum știm, în al doilea mileniu, în catolicism, a apărut ideea purgatoriului. De fapt, ea răspunde la aceeaşi problemă, şi anume: ne gîndim, conform curbei lui Gauss, că există puţini oameni care merg direct în Iad şi sînt iremediabil pierduţi şi puţini care ajung direct în Paradis. Majoritatea sînt la mijloc. Şi atunci, ca să salvăm această masă a celor, să zicem, mediocri – dar nu într-un sens peiorativ! –, purgatoriul este această doctrină teologică ce vrea într-un fel să precizeze lucrurile. Prin urmare, avem trei stări intermediare: omul după moarte poate ajunge în Iad, şi atunci e pierdut, sau ajunge în purgatoriu, unde ispăşeşte o anumită vină, dar după ispăşirea vinei va ajunge în Paradis. Şi sigur, a treia categorie este a celor care ajung direct în Paradis și aceștia sînt sfinţii.

Astfel vedem că, prin două exerciţii diferite de raţionalitate teologică, cele două atribute ale lui Dumnezeu, milostivenia și dreptatea, nu sînt incompatibile.

Există și un al treilea răspuns pe care îl voi menţiona foarte pe scurt - este „teoria anihilării”. Găsim pasaje în Biblie în care se spune că Dumnezeu îi va distruge pe cei pedepsiţi, pe cei condamnaţi. Într-un fel, aceasta este o soluţie de compromis, căci pe de o parte se admite că nu este un Iad veşnic, fiindcă se va întîmpla anihilarea, nimicirea celor răi. Dar nici acest răspuns nu este întru totul satisfăcător şi ajungem la cel de-al patrulea răspuns posibil: aşa-numita „soluţie universalistă” care este, de fapt, reluarea ideii apocatastazei, a mîntuirii universale, din creștinismul primar. Dar și acest universalism are două forme. Prima este de găsit la Hans Urs von Balthasar care vorbeşte de ideea de a spera pentru toţi. Balthasar a scris la sfîrşitul vieţii o mică trilogie eshatologică, Ce putem spera? Mic discurs despre Iad şi un text mai scurt despre apocatastază. Acolo, Balthasar spune că Biserica nu a condamnat niciodată pe nimeni, în sensul că nici o Biserică nu a stabilit că cineva anume a ajuns în Iad. Nici măcar Iuda, care este păcătosul într-o anumită tradiţie. Aşadar, există posibilitatea damnării, dar nu ştim sigur despre nimeni că ar fi în Iad. Balthasar susține argumentul său citînd o mulţime de sfinţi părinţi, de mistici medievali, dar și de autori moderni, printre cei mai cunoscuţi fiind Sfîntul Isaac din Ninive, Isac Sirul sau Sirianul, care ne spune că Iadul este, de fapt, modul în care percepem iubirea lui Dumnezeu, care ne arde în măsura în care sîntem imperfecţi. E interesant că şi mari teologi protestanți, precum Karl Barth și Jürgen Moltmann, sînt adepţi ai universalismului, cel puţin în varianta aceasta a universalismului speranţei. Deci Balthasar spune că sîntem în concordanţă cu învăţătura creştină tradiţională dacă noi sperăm pentru toţi.

Acum ajungem la ultimul episod şi cel mai spectaculos al parcursului nostru, anume la opera lui David Bentley Hart, care face un pas în plus, și încă un pas foarte îndrăzneț. În 2019, după ce a susținut un număr de conferinţe, el a publicat o carte al cărei titlu ar fi, în traducere românească, Pentru ca toţi să fie mîntuiţi – That all shall be saved. Observăm universalismul – „pentru ca toţi...”, dar și viitorul – „vor fi mîntuiţi”. Aceasta este o afirmaţie universalistă. Hart spune că nu este suficient să afirmăm speranţa în mîntuirea universală, căci noi avem o certitudine epistemică a acestei mîntuiri. Nu o să reproduc aici toate argumentele lui, care se bazează pe exegeză biblică, dar o să amintesc observația lui că orice pedeapsă trebuie să aibă un sens din punct de vedere spiritual, duhovnicesc. Pedepseşti pe cineva ca să-l corectezi. Din punct de vedere creştin, pedeapsa trebuie văzută ca o terapie, ca o pedagogie și nu ca o plată a vinovăţiei. Încă din perioada iluministă s-a adus această obiecţie: cum poate fi pedeapsa veşnică, dacă infracţiunea, oricît de abominabilă, a fost finită, limitată? Mulți teologi, mai ales anglo-saxoni, îl iau ca exemplu pe Hitler, el fiind cel mai teribil păcătos modern. Cum poate fi mîntuit Hitler? Hart vorbeşte și el despre posibilitatea mîntuirii lui Hitler aducînd o mulţime de argumente. (...)

Așadar, care este cea mai spectaculoasă viziune a noastră despre sfîrşitul universului, despre Judecata de Apoi? Cred că nu este greu să răspundem la această întrebare: este viziunea în care toţi vor fi mîntuiţi, toţi îşi vor fi găsit locul la sfîrşitul timpului, stabilit de Dumnezeu, în planul lui Dumnezeu din eternitate. Bentley Hart nu neagă existenţa Iadului, așa cum nici Origen nu a negat-o. Ceea ce ei neagă, însă, este veşnicia Iadului.

Alin Tat este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie Greco-Catolică a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

Credit foto Alin Tat: Ciprian Hord; foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)