Despre iubire și alte droguri

Dintre toate adicțiile cunoscute umanității – nicotina, jocurile de noroc, drogurile sau sexul –, nici una nu rezistă mai puternic examinării științifice, percepută drept reducționistă și ușor patologizantă, precum iubirea romantică. De cele mai multe ori, tindem să ne raportăm la iubire ca la un sentiment profund misterios, care trebuie trăit mai degrabă decît înțeles. Această viziune asupra iubirii, puternic informată de moștenirea mișcării romantice, plasează iubirea în domeniul celor inscrutabile, unde oamenii de știință, înarmați cu aparatură RMN și chestionare, sînt de-a dreptul redundanți. Pe undeva, există o tensiune fundamentală între hermeneutica sentimentului de iubire și procesele neurochimice pe care aceasta, în fapt, le interpretează. 

Creierul uman nu diferențiază între iubirea romantică și droguri din clasa amfetaminelor și opioidelor, precum ecstasy, heroina, morfina sau oxicodona. În fazele timpurii ale relațiilor romantice, creierul îndrăgostiților înregistrează o activitate identică cu cea a dependenților de droguri aflați în sevraj. Acest lucru este cauzat de secreția sporită a hormonului fericirii – dopamina –, responsabil pentru controlul centrelor de plăcere și recompensă ale creierului. Cînd ne îndrăgostim, devenim extatici, maniacali și obsesivi în raport cu obiectul pasiunii noastre. Chiar în absența cunoașterii și vocabularului științific, mulți poeți și filosofi au descris iubirea în termeni care ilustrează destul de apt starea de sevraj. La finalul cărții a patra din De Rerum Natura, Lucrețiu deplînge starea demnă de compătimire a omului îndrăgostit, care este supus unor „amarnice pofte” (dira lubido), urmate de „griji înfiorătoare” (frigida cura).

Această imagine a îndrăgostitului-junkist, condamnat să caute următoarea doză, the next fix, este specifică, desigur, primelor faze ale iubirii. În timp, exaltarea amoroasă face loc atașamentului. Această fază a iubirii, caracterizată de stabilitate și încredere în partener, este întreținută de hormonul peptidic supranumit hormonul fericirii: oxitocina. 

E simplu de înțeles de ce criticii examinării științifice a iubirii consideră că explicațiile științifice ale comportamentului de îndrăgostit promovează un tip de cinism în relațiile amoroase. Dacă iubirea nu e nimic mai mult decît un cocktail de substanțe chimice produse de creier, atunci fiecare dintre noi este substituibil. Neuroștiințele și psihologia evoluționistă ne ajută să înțelegem excepționalismul cu care ne privim partenerii romantici drept strategie evolutivă care sprijină angajamentele monogame. Orice îndrăgostit va spune, însă, că nu e totuna să îl iubești pe X sau pe Y. Iată, așadar, sursa tensiunii între două tipuri de discursuri ale iubirii: unul care tratează persoana iubită ca pe o variabilă, în vreme ce celălalt o tratează ca pe o excepție. 

În etică, această observație a alimentat critici dure la adresa teoriilor moderne care eșuează în a valorifica persoana care face obiectul iubirii. Într-un faimos articol, Michael Stocker argumentează că teoriile etice care dau prioritate valorilor morale și maximizarea fericirii sînt dezumanizante pentru că omit să atribuie o importanță particulară indivizilor care joacă roluri fundamentale în țesătura vieților noastre. Nu doar iubirea ca atare este devalorizată, ci chiar persoana iubită, care devine un instrument cu ajutorul căruia derivăm utilitate personală, o adevărată resursă extractivă. Prescripțiile care reclamă imparțialitate morală sînt disonante cu felul în care ne înțelegem locul în lume și relațiile cu ceilalți. 

E contraproductiv, așadar, să rămînem prizonierii oricărui tip de discurs, fie el profund romantic sau științific. Discursul romantic promovează o imagine naivă, aproape șablon, asupra relațiilor amoroase. Deseori, romanticul are așteptări nerealiste de la partenerul de viață, de la care se așteaptă să poată îndeplini toate rolurile sociale cu putință, de la prieten și partener sexual pînă la terapeut. Idealul romantic se dovedește, adesea, că lucrează împotriva intereselor romanticilor. La pol opus, discursul științific poate motiva adeziunea la un tip de determinism biochimic, folosit ca justificare pentru diverse comportamente transgresive în viața de cuplu, precum infidelitatea. Dacă știința își propune să alfabetizeze îndrăgostiții, să ne ajute să înțelegem ce se întîmplă cu noi atunci cînd iubim, atunci ea trebuie să țină cont de narațiunile construite social care ne mediază interacțiunile amoroase și le conferă sensuri care transcend realitatea biologică. 

Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață. Uneori, însă, realitățile domestice și preocupările mundane, la care îndrăgostiții se gîndesc rareori la început, ajung să deterioreze relațiile de cuplu. Alfabetizarea cu privire la iubirea romantică devine cu atît mai importantă în contexte biomedicale, în care discuția despre droguri ale iubirii devine tot mai populară. Cunoașterea științifică din prezent ne ajută să identificăm acele substanțe care pot susține în timp legăturile afective sau dorința sexuală. Administrarea nazală a oxitocinei întărește sentimentul de atașament față de persoanele iubite. Terapia cu ecstasy îi poate ajuta pe cei care se luptă cu nesiguranța de sine, își reprimă emoțiile sau au dificultăți în a le comunica persoanei iubite. Acolo unde terapia tradițională dă greș, drogurile iubirii pot fi o alternativă viabilă pentru refacerea legăturilor afective. 

Drogurile pot fi utile și în gestionarea traumei unei despărțiri. În celebrul film al lui Charlie Kaufman, Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Joel și Clementine apelează la serviciile laboratorului Lacuna pentru a șterge complet amintirea relației lor. Lansat în 2004, filmul și-a cîștigat rapid un loc în cinematografia clasică tocmai pentru că abordează creativ experiența profund umană a suferinței pierderii persoanei iubite și drama reconfigurării vieții sub semnul vestigiilor ineludabile ale fostei relații – amintirile. Drogurile anti-iubire nu funcționează precum laboratorul lui Kaufman, în sensul în care amintirile pacienților nu sînt șterse, ci doar resemnificate. Terapia cu propranolol, un beta-blocant, presupune administrarea substanței în timp ce pacienții povestesc experiența traumatică a sfîrșitului de relație. Reiterarea acestui proces ajută la dispariția senzațiilor de stres și durere asociate rememorării evenimentelor cu puternică încărcătură afectivă. 

Ameliorarea relațiilor bazate pe iubire și atașament romantic prin mijloace medicale pare să contravină tentației aproape universale de a valorifica iubirea tocmai pentru autenticitatea ei și pentru efortul conștient de a ne reactualiza și reafirma alegerea partenerului pe durata unei relații. Administrarea de substanțe cu rol adjuvant în relațiile romantice este privită ca o formă de medicalizare a iubirii, ca un apel indezirabil la scurtături descoperite recent de biochimie. Știința este prima care recunoaște că iubirea nu poate fi manufacturată chimic. Drogurile iubirii pot fi eficiente doar în măsura în care recunoaștem valoarea încercării de a salva o relație, chiar și prin administrarea unor pastile, iar eficiența lor depinde de modul în care integrăm astfel de practici în narațiunile-cadru despre iubire cu care operăm în viața de zi cu zi. Sarcina bioeticienilor este să construiască un discurs nuanțat despre astfel de intervenții medicale, tocmai pentru a nu aliena indivizii care ar putea beneficia cel mai mult de pe urma lor. 

Filosoful american Wilfried Sellars diferențiază între două tipuri de imagini cu ajutorul cărora ne interpretăm rolurile și locul în lume. Prima imagine, cea manifestă, este ancorată în felul în care experimentăm lumea și relațiile cu cei din jurul nostru. Această imagine, nesofisticată teoretic, este în mod necesar incompletă la nivel explicativ, vagă, uneori chiar incoerentă logic. Cea de-a doua imagine a lumii, cea științifică, este construită prin examinarea și explicarea realității. Sellars considera că, deși imaginea științifică este superioară celei manifeste, filosofii trebuie să construiască o imagine sinoptică a lumii, care să încerce să armonizeze cele două tipuri de a vedea și interpreta lumea. Poate niciunde nu este mai evidentă importanța egală a celor două imagini despre lume ca în cazul iubirii romantice. Iubirea nu e reductibilă nici la procese biochimice, nici la metafizică. Atunci cînd interpretăm iubirea romantică ne folosim, de cele mai multe ori, de ambele imagini asupra lumii. Bioetica se poate asigura că ele nu rămîn schizoide.

Anda Zahiu este membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată și doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea din București.