Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană

„Iubirea e o taină mare / Ce leagă două inimi, tare!” descoperea, acum mai bine de 100 de ani, inspirat de mirosul îmbătător al tufelor de liliac, Grigore Băjenaru, elev în clasa a X-a la un liceu din marginea Cișmigiului. Pe atunci, cuvîntul feromon nu exista, dar atmosfera primăvăratică, vîrsta de 16 ani și acumularea de lecturi romantice aveau, cumulate, un evident efect catalitic asupra producției de lirică erotică. O taină? Sună aproape mistic, în orice caz pare a fi o tensiune care se situează în afara cîmpului de acțiune al rațiunii și asta nu doar pentru imberbul autor debutant. Nu există temă care să fi inspirat mai mult artiștii de-a lungul celor cîteva milenii de cînd avem mărturii scrise. Emoția exemplară, misterul cel mai fierbinte dintotdeauna, iubirea a trebuit, totuși, nu doar celebrată, dar, pentru mulți, și explicată. La urma urmei, cum leagă ea cele două inimi? Ar fi bine să știm, să găsim suportul material, să lămurim fiziologia, să înțelegem care este mecanismul. Cîndva se căuta un elixir al dragostei; dincolo de magie, inefabil și miraculos trebuie să fie vreo combinație materială, un parfum, o fiertură, care să lege „două inimi tare” (ca în cazul Tristan și Isolda descris în literatura de specialitate, unde pare că întreaga narațiune este consecința administrării eronate a unei poțiuni, altminteri foarte eficientă). Această situație de ambiguitate emoțională, de mister și confuzie nu a putut să lase insensibili oamenii de știință ai secolului 20. Iubirea nu se mai lăsa de-acum redusă nici măcar la condiția de fenomen biologic, darmite la cea de „taină mare”. În tensiunea dintre rațiune și simțire, rațiunea, fie ea și biologică, ar trebui să prevaleze. Un bun prieten spunea: Eu nu pricep ce înțelegi tu prin „fenomen biologic”. Că biologia asta a voastră, cînd mă uit mai bine la ea, e chimie. Și dacă mă uit și mai bine, de fapt, e matematică. Nu ne mirăm de faptul că prietenul meu este un distins profesor de matematică.

Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii? 

Chestiunea nu i-a dat pace nici domnului Robert Winston. Fost ginecolog la Hammersmith Hospital, la Londra, înainte de a fi realizator de emisiuni TV la BBC, el știa în mod clar cum merg lucrurile cu inefabilul iubirii la oameni. Curios din fire, a vrut să vadă și ce spun cercetătorii. Experimente sistematice de laborator au arătat rezultate surprinzătoare. Cîteva zeci de șoricei au fost lăsați să se împerecheze liber, după care a fost studiat echipamentul genetic al cuplurilor formate. Principalul obiectiv al studiului îl constituia cercetarea așa-numitelor Major Histocompatibility Complex Genes (gene MHC). MHC sînt proteine situate pe suprafața celulelor care mediază interacțiuni imune de cea mai mare importanță. MHC sînt codate de un mare număr de gene care au fost identificate cu minuțiozitate de cercetătorii noștri la fiecare șoricel inclus în studiu. Au fost apoi sistematizate echipamentele genetice MHC al cuplurilor formate în mod spontan. Interesant, s-a observat că există o regulă de împerechere: indivizii sînt cu atît mai atrași unul de celălalt cu cît au MHC mai diferite. Experimentul, repetat de nenumărate ori, a condus la concluzii similare: probabilitatea de împerechere a fost cu atît mai mare cu cît MHC s-au deosebit mai mult. Contrariile se atrag și diferențele apropie, cel puțin la șoarecii de laborator. Dar la oameni? Curiozitatea domnului Winston a mers ceva mai departe, astfel încît a participat el însuși la un experiment organizat de colegii de la Universitatea Newcastle. În studiu au fost incluse șase studente, ale căror MHC fuseseră determinate anterior, persoane pe care el nu le întîlnise niciodată. Tinerele au dormit două nopți într-un același tricou alb. Ele nu au folosit înaintea și nici în timpul experimentului parfumuri sau deodorante, nu au fumat și nu au mîncat alimente cu arome puternice (ceapă, curry etc.). După cele două nopți, tricourile au fost închise în borcane etanșe, cu gura sigilată cu folie subțire de plastic. Cele șase recipiente i-au fost prezentate dr. Winston, care a trebuit să rupă pe rînd folia fiecărui borcan și să-l adulmece pentru cîte un minut. A fost rugat apoi să le așeze ordonat, pe cele cu cel mai plăcut miros în stînga și pe cele cu mirosul cel mai neplăcut în dreapta. „Subiectiv”, ne povestește Robert Winston, „diferențele au fost infime. Toate borcanele aveau un vag iz de transpirație, mai degrabă neatractiv”. Cu un oarecare efort a putut totuși să le clasifice, așa cum prevedea protocolul experimental. Marea surpriză a venit atunci cînd borcanele au fost desigilate și etichetele care dezvăluiau identitate studentelor au fost desecretizate: ordinea borcanelor era în strictă corelație cu diferențele MHC ale celor șase tinere față de MHC ale lui Winston. Spre stupefacția lui, care era inițial mai degrabă neîncrezător în rezultatele experimentului, a putut să confirme personal cercetările pe animale de laborator: cu cît MHC sînt mai diferite, cu atît persoana este mai atrăgătoare. Puterea feromonilor…

Cum să înțelegem asta? Consangvinitatea este ceva distrugător din punct de vedere genetic, ceva ce întreaga lume animală evită. Semănăm din punct de vedere al MHC? Vai de capul meu! Nu cumva sîntem neamuri!? ar putea zice creierul nostru. Aici nu ar mai fi nevoie de exemple și de argumente. Dar dacă lucrurile sînt atît de simple, cum rămîne cu biata iubire? Cu toată literatura de gen, care ar putea să ne apară, privind prin ochelarii dr. Winston, ca un jalnic spectacol fără sens? Ca să fim raționali pînă la capăt, trebuie să ne întrebăm: cum rămîne cu iubirile neîmpărtășite? Pentru că, dacă MHC sînt foarte diferite, atunci forța gravitațională a chimiei ar trebui să se exercite simetric și atracția să fie obligatoriu reciprocă. Și pe urmă, ce a adulmecat dr. Winston? Care sînt moleculele fermecate care, insesizabil, ne împing unii către ceilalți? Cum ar fi să le regăsim în parfumuri, deodorante sau creme? Cum ar arăta lumea în care feromonii și-ar face de cap?

De fapt, feromonii sînt o certitudine în lumea animală. Dar pe cei umani încă nu îi cunoaștem (din fericire, aș zice), oricîte reclame promițătoare ar lansa producătorii de cosmetice. Seducția rămîne, deocamdată, incalculabilă, imprevizibilă (și potențial devastatoare). 

Dar, veți spune, să nu reducem lucrurile la MHC. Știința are, în regatul iubirii, și alte certitudini. Are o rețea de certitudini în neuroștiințe, chimie hormonală și psihologie comportamentală cu rădăcini în creierul subcortical (chiar asamblate uneori în tipologii ale dragostei). Încă o dată, știm tot mai multe lucruri și înțelegem tot mai puțin. Știm că ocitocina este eliberată în timpul împerecherii, nașterii și lactației și în timpul orgasmului la femei și că joacă probabil un rol în stabilirea încrederii între oameni. Știm că vasopresina este responsabilă de efecte asemănătoare în creierul masculin. Știm că dopamina și endorfinele sînt și ele cumva implicate în atracția dintre parteneri, că androstenolul și androstenediona,derivați ai testosteronului, hormonul masculinității, ne-ar face mai atractivi pe noi, bărbații. Dar, pentru că în biologie lucrurile rareori sînt simple, unii spun că efectele experimentale ale ocitocinei și vasopresinei s-ar exercita prin intermediul dopaminei și al al endorfinelor. Alții spun că nu.

Oamenii de știință și-au exprimat de multă vreme și ei unele mirări. Iată un exemplu: „Unul dintre aceste contacte, cel al mucoaselor bucale, sub numele obișnuit de sărut, a dobîndit la numeroase popoare, printre care popoarele civilizate, o valoare sexuală ridicată, cu toate că părțile corpului implicate nu aparțin aparatului genital feminin, ci formează intrarea tubului digestiv”. Bine zice Sigmund Freud! Unde ajungem dacă continuăm să ne sărutăm în acest mod dezordonat și dincolo de orice mecanism fiziologic rezonabil? Observația lui este corectă de fapt, dar să o spunem pe șleau, se potrivește ca nuca-n perete. 

Și așa, geometria acestor rețele cauzale ale iubirii se complică de la o zi la alta și eu, unul, nu m-aș aștepta ca lăzăristul poet Grig Băjenaru, transportat printr-o miraculoasă mașină a timpului în ziua de astăzi, adică un secol mai tîrziu de Cișmigiu & Comp., să fie prea interesat de ele. Parcă îl văd mai degrabă emoționat atunci cînd, în lecturile lui de sub bancă de la diverse ore plictisitoare, ar fi găsit că faraonul Ramses al II-lea cel Mare, al treilea faraon al celei de-a 19-a dinastii, acum 3.200 de ani, a scris pe mormîntul soției lui, Nefertari: „cea pentru care răsare soarele”. Sau cînd ar găsi prima poezie de dragoste cunoscută, din orașul sumerian Nipur, scrisă în anul 2025 î.Chr., tradusă de pe o tăbliță cu scriere cuneiformă descoperită în 1889: „Mirele meu, lasă-mă să te dezmierd, adierea mîngîierii mele este mai dulce decît mierea, / Mierea în care este cufundată încăperea noastră, lasă-mă să mă bucur de deplina ta frumusețe, / Leul meu, lasă-mă să te dezmierd, adierea mîngîierii mele este mai dulce decît mierea“.

Dar eu sînt de modă veche. Poate greșesc și poate că dumneavoastră vi-l puteți imagina pe elevul Grig Băjenaru, la cei 16 ani ai lui, în ziua de astăzi, ieșind sîmbătă spre dimineață din club împreună cu un coleg de clasă: „Mamă, Gicule, ce gene MHC are blonda aia dintr-a XI-a C!”. 

Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni.