Despre integrarea ţiganilor

- cu simpatie, fără menajamente - Se discută mult în ultimii ani despre integrarea socială a ţiganilor. Nu necesitatea imperioasă a acestui demers este pusă în discuţie, ci modalităţile în care el se poate concretiza. Majoritatea soluţiilor propuse sînt "soft" şi oscilează între încurajarea emancipării elitelor ţigăneşti şi finanţarea unor proiecte menite să modifice, cu timpul, felul în care majoritatea ţiganilor se raportează la civilizaţie şi, în particular, la societatea românească. Cauza acestor abordări ezitante - nu întru totul utile şi cu efect doar pe termen lung, cînd problema se pune acum, stringent - o constituie, alături de insuficienta capacitate administrativă şi de lipsa de viziune a dirigenţilor noştri, de notorietate deja, şi teama că măsurile mai energice ar putea da naştere la acuzaţii de discriminare. Parcursul aderării României la Uniunea Europeană a fost încă de la început jalonat de criteriile politice şi economice stabilite, în 1993, la Copenhaga. Recunoscînd apartenenţa geografică a României la Europa şi concordanţa între dorinţa noastră de aderare la Uniunea Europeană şi capacitatea de absorbţie a acestei organizaţii, statele membre UE au condiţionat totuşi finalizarea acestui proces de îndeplinirea, de către România (şi de celelalte state candidate), a unei serii de criterii politice şi economice. Realizarea acestor criterii urma să conducă la finalizarea negocierilor de aderare şi, implicit, la importante schimbări de mentalitate în rîndul românilor. Procedeul a fost unul de succes. Sub ameninţarea sancţiunii (neaderarea României la UE), din mimetism şi cu speranţa creşterii nivelului de trai, societatea românească a început să se reformeze. Probabil că puţine din schimbările în bine, la care am fost martori în ultimul deceniu, ar fi avut loc în absenţa unei monitorizări riguroase din partea Comisiei Europene. Forma a început să-şi creeze fond, iar România se apropie de momentul atingerii unor standarde rezonabile de civilizaţie. Nimeni nu poate afirma cu onestitate că Europa ne-a discriminat neacceptîndu-ne aşa cum eram. Înainte de invocarea principiului "unităţii în diversitate" - fundamental pentru filosofia construcţiei europene - care permite şi chiar încurajează salvgardarea specificităţilor naţionale, candidaţii la aderare trebuie să facă dovada asumării depline a patrimoniului comun de valori, chiar cu preţul renunţării la unele dintre propriile valori, dacă acestea se dovedesc în discordanţă cu cele europene. La o altă scară, după o metodă similară, adaptată particularităţilor locale, putem aborda problematica integrării sociale a ţiganilor. În cazul de faţă, procesul nu poate fi condiţionat de îndeplinirea vreunor criterii: membrii acestei minorităţi sînt deja parte a societăţii, cetăţeni români, cu toate drepturile ce incumbă acestui statut (şi cu toate obligaţiile corelative, aspect pe care mulţi, nu neapărat ţigani, îl ignoră încă). Mai mult, ţiganii nici nu doresc cu tot dinadinsul să se integreze. Unii dintre ei propun chiar un model alternativ de societate, care reuşeşte să facă prozeliţi, încetinind modernizarea societăţii româneşti în ansamblul ei. Refuzul majorităţii ţiganilor de a se conforma unor standarde minimale de convieţuire socială este dublat, în numeroase cazuri, de invocarea unor cutume pentru a justifica încălcări flagrante ale legii. Şi în România, pentru a ne putea bucura de multiculturalism, de unitate în diversitate, cetăţenii trebuie să respecte setul de valori care ne definesc şi fără de care ne-am pierde identitatea. Obiceiurile care contravin acestor valori trebuie să dispară, chiar dacă au rădăcini multimilenare. În cazul schimbării mentalităţilor ţiganilor, există două mari categorii de obiceiuri care se cer eradicate. Prima categorie este cea care dă naştere activităţilor infracţionale. Nici o cutumă nu poate scuza nerespectarea legii şi nu trebuie să mai existe precedente nepedepsite. Dacă ar fi arestaţi toţi participanţii la o nuntă cu mireasa mai mică de 15 ani, cumpărată de ginere de la părinţi - mirele, pentru seducţie de minore, privare de libertate, viol; mirele, părinţii săi şi ai fetei, pentru trafic de fiinţe umane, restul participanţilor, pentru apologia infracţiunii, neacordare de ajutor în caz de pericol, complicitate la privare de libertate şi la viol - acest obicei barbar ar dispărea. În acest caz, sancţiunile nu sînt impuse doar de codul penal, ci şi de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului pe care România le-a ratificat de-a lungul timpului. A doua categorie este cea a obiceiurilor care, deşi nu intră sub incidenţa codului penal, trebuie descurajate pentru că sînt nocive atît pentru societate, cît şi pentru practicanţii lor. Speranţa extrem de mică de viaţă a ţiganilor nu se explică prin tare genetice, ci prin igiena precară, lipsa unei culturi a sănătăţii şi, în general, prin carenţele majore de educaţie elementară. Aici trebuie să se intervină şi cu alte pîrghii, fără a face uz exclusiv de forţa coercitivă a statului. Dar fără a ignora mijloacele de constrîngere. Educaţia iniţială, de zece clase, este obligatorie în România. Sînt însă rarisime exemplele de sancţionare a nerespectării acestei obligaţii... Pentru a reproduce, în cazul ţiganilor, modelul criteriilor de aderare care conduc la schimbări de mentalităţi, o strategie funcţională trebuie să îmbine constrîngerea cu bonificaţia şi să menţină deschise canalele de comunicaţie, pentru o permanentă recalibrare. Grupul-ţintă nu trebuie să fie elitele. Clasa medie a ţiganilor este cea de la care ne putem aştepta la evoluţii spectaculoase şi rapide. Din nefericire, sînt puţini ţiganii care, odată ajunşi la un statut corespunzător criteriilor care definesc în accepţiunea noastră elita, se mai preocupă de soarta grupului din care provin. Ei sînt de regulă aculturaţi perfect şi îşi pierd influenţa asupra conaţionalilor lor. E greu de crezut că cei pe care ţiganii îi consideră elită - politicieni, bulibaşi/afacerişti şi interpreţi de manele - pot fi catalizatori ai schimbării, chiar dacă rolul lor de formatori de opinie e mai mult decît evident. Succesul lor social depinde exclusiv de perpetuarea actualelor obiceiuri, iar schimbarea reperelor civilizaţionale ale ţiganilor i-ar falimenta peste noapte pe cei mai mulţi dintre ei.