Despre individualisme, cu umilinţă

"Nea Petrică taie mingea la copii." Nea Petrică stătea la parterul blocului unde am copilărit, într-un cartier bucureştean. Era cel mai feroce individualist în plin comunism, prin anii ’80. Capitalismul lui, regatul lui şi numai al lui, era mica grădiniţă din faţa blocului pe care o umpluse cu mărar şi alte verdeţuri. Şi cu sîrmă ghimpată, să nu intre nimeni. Nea Petrică avea o nevastă care mirosea a tocăniţa în care punea ierburile din grădiniţa respectivă. La uşa lui de la intrarea în apartament adăstau în permanenţă două perechi de papuci. Cînd şi cînd, cîte o pereche de pantofi delabraţi călcaţi la spate, ca papucii. Ţara mutată la oraş există încă în cartierele bucureştene, chiar dacă mai îmbătrînită şi chiar dacă poartă tricoul decolorat cu Motorhead al nepotului. Aprig apărător al micului spaţiu public pe care pusese stăpînire, personajul vorbea cu părintele vreunui copil plîns, cu mucii la nas (din cauză de minge tăiată), punînd des mîna ca o lopată la inima acoperită de maioul tetra pătat: "Dom’le, dacă io nu iubesc copiii... Da uită-te şi matale, cît am muncit io aici să pun una-alta, să fac frumos acilişea, în faţă la noi, şi să-mi vină cu tîrla de golani de bate mingea toată ziulica... păi e frumos?" Păi nu era "frumos". Nea Petricii de prin anii ’80 ai copilăriei mele nu au dispărut. Genul a supravieţuit cu succes tuturor tranziţiilor de după ’90. Ţara mutată la oraş, laolaltă cu obiceiurile rurale, există încă în cartierele bucureştene, chiar dacă mai îmbătrînită şi chiar dacă în locul maioului tetra poartă tricoul decolorat cu Motorhead al nepotului. Care nepot este noul individualist prins în reţeaua holistică a unei corporaţii oarecare. Are casă în rate, maşină în leasing, card cu posibilitate de over-draft, e conectat la Internet şi-şi face vacanţele în străinătate. Învaţă la serviciu ce-i aia spiritul de echipă, ce-i aia dedicaţie totală pentru firmă şi toate clişeele de gen. În intricata dantelărie de relaţii de la serviciu e însă de un egoism feroce, săpatul colegului la o ţigară e asteriscul în alb de la job description. Oamenii ăştia "de firmă" fac ceea ce se numeşte team-building. O treabă teribil de hazoasă la privit. Fug ca apucaţii prin cine ştie ce poieniţe de la munte în concursuri stupide, asudă trăgînd de frînghii şi pe seară beau ca înecaţii. Unii. Alţii sînt prudenţi că e şi şefimea pe acolo. Un astfel de personaj care se lasă de bunăvoie - cu un zîmbet tîmp - prins de braţele colegilor cînd cade pe spate nu le-ar da acelor colegi la serviciu nici măcar o hîrtie la semnat. E noul individualism. Holistic.