Despre impozitare și colectare
Încercăm să dăm aici răspunsul la două întrebări:
1) Este oare sistemul nostru fiscal unul împovărător pentru contribuabili sau, dimpotrivă, este unul relaxat?
2) Cum stăm cu colectarea? Își face oare statul treaba acolo unde conformarea voluntară nu operează?
1) Răspunsul la prima întrebare nu poate fi dat prea ușor, pentru că acesta depinde în primul rînd de cum ne cîștigăm banii și mai puțin de cîți bani cîștigăm. La o primă vedere, impozitul pe venit de maximum 10% este unul mic, fiind – alături de cel al Bulgariei – cel mai scăzut din UE. La acest impozit trebuie să adăugăm însă contribuțiile sociale obligatorii (CAS – 25%, CASS – 10% și CAM – 2,25%), ceea ce face ca sarcina fiscală totală să explodeze pînă la 43,75%, dar asta doar în cazul românilor care obțin venituri din salarii și care nu beneficiază de scutiri, așa cum sînt angajații din IT (scutiți de impozit pe salariu) sau cei din construcții, producția de materiale de construcții, agricultură sau industria alimentară (scutiți parțial de impozit pe salarii și CASS). Numai că, pentru alte venituri decît cele din salarii, nici CAS și nici CASS nu se datorează pe toate veniturile, iar uneori baza de calcul nu e venitul, ci doar dublul salariului minim pe economie.
Voi explica, în cele ce urmează, de ce fac această afirmație și cum sarcina fiscală poate varia de la puțin peste 1% la peste 43%. Evident, cei ce pot beneficia de 1% vor percepe sistemul nostru fiscal ca fiind unul foarte aproape de un paradis fiscal, pe cînd cel care trebuie să suporte 43,75% îl va resimți mai aproape de un Gulag fiscal.
Cum poate cineva obține o sarcină fiscală de doar puțin peste 1%? Impozitul pe venitul microîntreprinderilor este de doar 1%, iar acest regim fiscal este disponibil pentru aproape orice cod CAEN, excepție făcînd doar consultanța și managementul. Pentru un contribuabil cu apetit scăzut pentru conformare voluntară, nu va fi o problemă să evite impozitul pe dividende punînd pe firmă toate cheltuielile personale, mai ales în contextul în care (așa cum o să explic mai jos) asistăm la o lipsă cronică de eficiență a ANAF. Riscul ca microîntreprinderea să fie controlată fiind mic, poate fi ușor asumat. Pe lîngă impozitul pe venit de 1%, singura cheltuială suplimentară cu taxele ce nu poate fi evitată este impozitul și contribuțiile pentru un angajat cu salariul minim (care poate fi chiar asociatul/administrator), adică aproximativ încă 1.000 de lei/lună. O altă situație în care impozitul este 1% este cea a cîștigurilor pe bursă.
Sarcina fiscală de 43,75% apare evident în cazul angajaţilor cu contract de muncă ce nu beneficiază de scutiri.
Între cele doua niveluri de taxare (1% și 43,75%) avem nenumărate alte paliere, unele putînd fi considerate mici, altele mari, asta ținînd și de percepția fiecăruia. Pentru o mai ușoară înțelegere, dau cîteva exemple:
– Venituri din dividende: 8%, dar poate crește pînă la 18% din cauza CASS;
– Venituri din chirii: 10%, dar poate crește pînă la 20% din cauza CASS;
– Venituri din activități independente: 10% din cîștig (dar poate depăși 20% din cauza CAS, CASS), însă poate fi de multe ori mai mic în cazul în care impozitul se calculează pe bază de norme de venit. Ce sînt normele de venit? O „găselniță” din trecut care a permis PFA-urilor cu venituri de cel mult 100.000 de euro/an (8.333 de euro/lună) să plătească impozitul la „norma de venit” (3.800 de lei/lună) adică o cotă efectivă de impozit de 0,9% (+ CAS 25% la 1/3 din salariul mediu + CASS 10% la două salarii minime);
– Venituri din drepturi de autor: 6%, dar poate crește pînă la 16% din cauza CASS.
Iar lista poate continua la nesfîrșit. Sună complicat? Așa și este! Practic, sarcina fiscală pentru fiecare tip de venit depinde nu numai mărimea și de tipul veniturilor, dar și de existența sau nu a altor venituri și de mărimea acestora. Nici o mirare deci – că este și foarte ineficient –, o bună parte din eforturile administrației fiscale (atunci cînd le vedem) fiind în legătură cu verificarea diverselor cerințe necesare pentru a te încadra în categorii de venit pentru care impunerea este mai mică decît în cazul salariilor.
Sună nedrept? Evident, pentru că așa și este! Conform Constituției, impozitele și contribuțiile se stabilesc prin lege, dar tot conform Constituției, cetățenii României ar trebui să fie egali în fața legii, fără privilegii sau discriminări. De cînd 1% = 43,75%? Complicatul nostru sistem fiscal nu numai că duce la spulberarea bazei de impunere cu tot felul de excepții, scutiri, reduce veniturile la buget, dar, încă și mai grav – dizolvă liantul fără de care o populație nu poate deveni o națiune: solidaritatea!
Atîta timp cît nu ne vom așeza sistemul fiscal pe principii și nu pe interese personale sau de grup, vom discuta de aceleași probleme despre care discutăm de 25 ani și în următorii 25 de ani...
2) La cea de a doua întrebare răspunsul este, însă, foarte clar: cu colectarea stăm prost, chiar foarte prost! Sînt cel puțin trei argumente care susțin aceasta afirmație:
a) Studiile anuale ale Comisiei Europene cu privire la evoluția GAP-ului* de TVA
Probabil pentru că TVA este unul dintre cele mai importante venituri la bugetele statelor UE, fiind și baza de calcul pentru contribuția statelor membre la bugetul UE, an de an Comisia publică un studiu în care arata evoluția colectării TVA în cele 27 de state membre. În ultimii 20 de ani, cu o singură excepție, România a avut cel mai mare GAP de TVA (GAP ce nu se colectează din ce se poate colecta, ținînd cont și de cotele reduse, adică din VTTL**), acesta fiind în mod constant peste 33% din VTTL, în condițiile în care în 2021 media (pe care o stricăm și noi) a fost mai mereu în jur de 10%, tendința fiind descrescătoare. În 2021, media GAP în Uniunea Europeană a fost de 5%.
Îngrijorător? Doar pentru noi, nu însă și pentru Guvernul nostru (oricare ar fi fost acesta!), mai ales în contextul în care, în ultimii patru ani, România s-a situat pe contrasens cu toate celelalte state din UE, fiind singura țară membră în care GAP-ul a crescut. În 2021 (ultimul studiu disponibil), GAP-ul nostru a fost de 36,7% față de media de 5% (Bulgaria, Ungaria, Polonia fiind la acest nivel, 5%), adică 9 miliarde de euro (45 de miliarde de lei) au lipsit la socoteală. Avînd în vedere cît de mare a fost inflația în 2022 și cît de puțin s-a depreciat leul față de euro, nu va trebui să fim deloc surprinși dacă, în 2022, suma va depăși 11 miliarde de euro.
b) Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate
Încă un domeniu în care lucrurile nu arată deloc bine, deși este evidentă amploarea problemei. La presiunea FMI, România a introdus încă din 2011 prevederi care să permită ANAF să verifice dacă există neconcordanțe între averea/nivelul cheltuielilor și al veniturilor (impozabile sau nu) ale contribuabililor și – în cazul în care erau depistate sume ce nu pot fi justificate – să emită decizie de impunere pe diferența nejustificată, cota de impunere fiind cea standard, 16%. Chiar și numai această prevedere arată filozofia decidentului politic din acea vreme (dar și ulterior, prevederea rămînînd nemodificată pînă în 2023!), și anume: „Hoțul neprins e negustor cinstit, iar hoțul prins plătește precum negustorul cinstit”. Deloc surprinzător, mare parte dintre decidenții de atunci au fost, ulterior, condamnați pentru fapte de corupție.
Altceva este, însă, șocant: dacă în 2011 legislația nu ar fi fost implementată, bugetul ar fi fost mai bogat (sau mai puțin sărac) cu cel puțin 300 de milioane de lei. Atît este diferența dintre salariile inspectorilor ce s-au ocupat de problemă și sumele încasate suplimentar, ca urmare a „eforturilor” acestui departament al ANAF! De unde știu? Din răspunsul primit de la ANAF în urmă cu vreo trei luni. Cum să crească gradul de conformare, cînd cei puțini care fură foarte mult știu că, practic, riscă să plătească doar ce ar fi trebuit să plătească oricum?! Nici chiar recenta modificare ce va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2024 nu va ajuta prea mult, impozitul de 70% nefiind de natură a descuraja pe nimeni, atît timp cît există opțiunea ca, odată selectat pentru verificare, contribuabilul să depună voluntar o declarație rectificativă, cu plata impozitului de 16%.
c) IMCA de 1%
Recent, România a introdus impozitul minim de 1% din cifra de afaceri ce urmează a fi plătit de companiile cu o cifră de afaceri de peste 50 milioane de euro (IMCA), din 2024. Practic, argumentul principal care a stat la baza acestei decizii este acela că marile companii multinaţionale își „exportă” profiturile și, deci, un impozit minim pe cifra de afaceri (în realitate, pe venituri) de 1% (echivalent cu impozitul pe profit de 16% aplicat la o marjă de profit de 6,25%) este perfect justificat. Susținătorii acestei teorii ne spun următorul lucru: chiar dacă România are de peste un deceniu o legislație de top în ceea ce privește combaterea transferului de profit prin prețuri (am implementat legislația OECD în domeniu!), deoarece ANAF nu este în stare (oare de ce?!) să își dezvolte instrumentele de analiză și control fără de care legislația este pur și simplu degeaba, în contra tuturor practicilor internaționale, România introduce IMCA.
După 28 de ani de experiență în fiscalitate românească și internațională, consider IMCA ca fiind, alături de Split TVA (2017, din fericire modificat înainte să intre în vigoare), în topul celor mai toxice măsuri fiscale. IMCA poate gripa economia! De ce spun acest lucru? M-am uitat la situaţia din 2022 și am identificat 1.112 companii cu cifra de afaceri peste 50 de milioane de euro. Aceste companii aveau 1.009.000 de angajați, adică aproape 30% din angajații care nu lucrează la stat. Din aceste 1.112 companii:
– 125 aveau pierdere, deci IMCA le majorează pierderea (inclusiv trei din cei mai mari cinci producători din industria automotive, cel mai mare producător/exportator din România);
– 95 aveau marja de profit sub 1%, deci IMCA le generează pierdere (inclusiv Ford);
– 482 aveau marja de profit între 1 și 6,25%, deci cota efectivă a impozitului pe profit crește (la Dacia: 48% în loc de 16%);
– doar 410 companii (cu 380.000 de angajați) aveau marja de profit peste 6,25% din cifra de afaceri, deci nu ar fi afectate.
Cred oare decidenții că toate aceste companii își mută profiturile afară? Multe sînt cu capital românesc, unele dintre cele cu pierderi fiind chiar ale statului; unde să își mute profiturile? Iar Continental, VW și alte companii de asemenea calibru anunță zeci de mii de concedieri, semn că nu le e deloc bine.
Nu trebuie să uităm și că 2022 a fost un an în care România a avut o creștere a PIB consistentă de 4,3%, pe cînd în 2024 nici cele mai optimiste prognoze nu văd mai mult de 1,2%, în contextul deteriorării situației economice globale, dar mai ales regionale. Așa că aplicarea IMCA din 2024 amplifică problemele. Merită oare să ne asumăm riscul de a gripa economia pentru cele cinci-șase miliarde de lei ce ar putea fi aduși în plus de IMCA, în contextul în care doar din TVA pierdem de cel puțin zece ori mai mult? Sau în contextul în care, imediat după adoptarea legii, adăugăm o cheltuială suplimentară (cu pensiile) de cel puțin cinci ori mai mare? Sau în contextul în care încă pe atîta adăugăm la cheltuieli (deci și la deficit!) prin creșterea salariului minim? Pare că da.
Să închei, însă, într-o notă optimistă: avem potențial! De unde vine? Din rezolvarea problemelor. Nu e greu, este nevoie doar de decizie politică.
* GAP-ul de TVA se calculează ca diferența dintre TVA-ul care este așteptat ca venit la Buget și TVA-ul efectiv colectat. (n. red.)
** VTTL (VAT Total Tax Liability) este suma totală a TVA-ului care trebuie colectată avînd în vedere legislația TVA a statului precum și alte legi și regulamente subsecvente. (n. red.)
Gabriel Biriș este avocat și specialist în fiscalitate.
