Despre happy-end și ștampila pe oaie
Procedeul de happy-end într-o carte pentru copii mi se pare la fel de relevant ca ștampila „km 20” pusă pe-o oaie. Pur și simplu nu iau în considerare finalul fericit. Da, mă interesează finalul foarte tare, dar nu fericirea prezumabil-inclusă. Ci complet altceva. Urmăresc ceea ce aș numi satisfacția narativă, sentimentul pe care îl are cititorul, la orice vîrstă, că nu a fost degeaba într-o poveste, că s-a apropiat de lume cu ochi noi, că a călătorit, că ceva a cedat și s-a preschimbat în fibra lui interioară. Mai urmăresc umorul. Îl includ chiar și în situații care „cer” un ton nostalgic-visător-plîngător. De fapt, mai ales acolo, ca un contrapunct alert, ca un antrenament suplimentar de imaginație și de vitalitate. Un final în care rîdem, da, e unul pe care îl accept ca fiind valabil, ca fiind „satisfăcător narativ”. Dar tot nu i-aș pune eticheta de „happy-end”. Sincer, pe mine mă sperie în mod invariabil happy-end-ul. Mi se pare că nu mai trece nimic dincolo de el, e ca un sigiliu de fericire: îngheț euforic, sigiliu benevolent, pe aici nu se (mai) trece. Or pe mine, ca scriitor, mă interesează finalul care irizează, care este vibrant și viu, care cere continuare. Caut povestea care cere recitire, trăire, retrăire. O fi motivul pentru care creez mai degrabă în serii? Povești din Pădurea Muzicală. Colecția Dar Motan. Colecția Cartea Bunătății. Nesupusele. Chiar dacă e vorba de o unică poveste, care nu face parte din nici o colecție, mă interesează mereu posibilitatea neoficială de „va urma” în viața celui care citește. Povestea pe care o scriu este doar începutul unei complicități cu un cititor care va duce apoi, în viață, mai departe leapșa noastră narativă. Cea mai bună poveste din lume e cea care nu se sfîrșește niciodată, pentru că o purtăm cu noi mereu. Mi-ar plăcea ca peste ani să cunosc cititori care poartă cu ei, din copilărie, fragmente de Dar Motan, acest motan de librărie, negru, frumos, norocos. Sau fragmente de Albăstrel, de Jaleș, de Zmeuc. Noi, scriitorii, sîntem o breaslă care creează nu pentru final, fericit or ba, ci pentru continuare. Cuvîntul-premiu sau cuvîntul-miză este mereu. Să fii, cu cărțile tale, parte din viață. Să fii relevant. Mai mult, să fii relevant... mereu. Ce îndrăzneală, nu? Singura îndrăzneală care contează. Restul, în cel mai bun caz, e calofilie. Adică o varietate de croșetat emoții-degeaba cu cuvinte frumoase.
Despre construcția de personaj
Pornesc mereu la drum cu un personaj și cu o temă. Dar personajul are întîietate. Prin el filtrez tema, el este pîlnia care lasă să treacă doar ce i se potrivește. Nu am personaje pozitive în poveștile mele. Am putea spune că sînt personaje charismatice, care ne amuză, care ne înduioșează. Ca personaje negative, nu am nici monștri, nici balauri, vrăjitori ori căpcăuni. Ci temeri. Teama de întuneric, teama de apă – în registrul concret. Dar și teama de uitare, teama de singurătate, teama de eșec. Ele sînt personajul negativ.
Cît despre bucătăria din spatele personajelor, am două registre de lucru, să zicem două insule de gătit. În primul registru, personajul este muzica. Muzica clasică. Se spune că muzica marilor compozitori are caracter, are personalitate, ei bine, tocmai această personalitate am transformat-o în personaj cu o poveste pe înțelesul copiilor. O poveste în care picur elemente de teorie muzicală, de istorie a muzicii, de estetică. Și în care mai ales creez atmosferă. Pentru acest proiect, colecția Povești din Pădurea Muzicală, partea de cercetare a fost esențială. Timp de cîțiva ani am citit, am decantat, iar la final am ajuns la un tabel simplu ca un tablou de bord, cu cuvinte-cheie pentru muzica lui Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Paganini, Chopin, Ceaikovski, Strauss (tatăl și fiul), Enescu. În acest caz, personajul negativ nu era în poveste, ci în afara ei, în lume, sub formă de prejudecată. Mă refer la prejudecata că muzica clasică este inaccesibilă, pretențioasă și complicată. Ei bine, 160.000 de cărți vîndute ar trebui să spună o cu totul altă poveste, și anume: muzica clasică este pentru fiecare dintre noi, aici și acum, nu ne trebuie frac, nici togă academică. Avem nevoie, ca la început de drum în poveste, să fim curioși și deschiși la această mare felie din frumusețea lumii.
Cu celelalte povești, creez personaje pornind de la o linie de bază: optimism, dăruire, visare, alint, închistare. Iar apoi introduc obstacole și breșe pentru a vedea cum „rezistă” personajul meu, cum crește, ce învață și ce învățăm noi împreună cu el.
Cristina Andone este scriitoare, este implicată în educație și trainer de creativitate.
Foto: wikimedia commons
