Despre genialitate în era Inteligenței Artificiale
Cînd ne gîndim la genialitate, de obicei avem în minte una dintre însușirile ce determină, la nivel de excelență, chiar ideea de umanitate. Adesea, într-o lume în care neuroștiințele pătrund din ce în ce mai adînc în profunzimile funcționării creierului omenesc, creativitatea specifică geniului pare a rămîne unul dintre ultimele bastioane ale umanului în lupta sa cu faustica extindere a cunoașterii matematizante și a tehnologiei. Prin reticența pe care o manifestă față de formalizare și conceptualizare, această idee încă păstrează, în mintea noastră, ceva din nostalgia romantică a inefabilului care nu poate fi cuprins cu mintea, dar poate fi revelat spiritului uman, în special prin arte. Cu alte cuvinte, genialitatea pare a sedimenta, într-o epocă a virtualității digitale, ceea ce filosofii ar fi tentați să numească „esența umanului”, acel set de trăsături ireductibile care nu pot fi asumate de nici o altă categorie de ființări.
Tocmai de aceea, înmulțirea și perfecționarea algoritmilor de generare a imaginilor cu valențe artistice care folosesc Inteligența Artificială (cum ar fi Midjourney, D’ALLE sau Stable Diffusion), precum și integrarea lor în din ce în ce mai multe aplicații de editare sau producere de artă digitală, au capacitatea de a bulversa lumea artelor vizuale, în același mod în care algoritmi similari specializați pe producție muzicală (cum ar fi Mubert, Soundful sau Aiva) au capacitatea de a bulversa lumea muzicii. Artiștii și teoreticienii înșiși tind a se împărți în două tabere: unii care îmbrățișează cu entuziasm noile tehnologii și le integrează în practicile lor artistice, alții care se tem că astfel de practici hibride pot duce la o mult profețită „moarte a artei” și, prin aceasta, la o disipare a potențialului creator uman. Desigur că, între aceste două poziții extreme, există o sumedenie de perspective intermediare, care ele însele tind mai mult sau mai puțin, în virtutea unei „forțe centrifuge” ce caracterizează în general dezbaterile culturale, mai degrabă spre unul dintre poli. Dincolo de aceste dezbateri, rămîne însă o problemă de fond care merită adresată, înainte de a lua o poziție: cum putem vorbi despre genialitate în era Inteligenței Artificiale?
Să observăm mai întîi că mediul digital în care Inteligența Artificială s-a dezvoltat pînă la stadiul actual a devenit, încetul cu încetul, un mediu de existență al omului contemporan. În vremurile noastre, existența umană are o componentă digitală din ce în ce mai pregnantă, care se manifestă prin faptul că sîntem conectați la Internet în fiecare clipă, prin intermediul dispozitivelor pe care le deținem. Mai mult decît atît, am început să ne plăsmuim niște „identități digitale” sau „avataruri”, prin intermediul cărora „descindem” în mediul digital într-un mod care amintește, cel puțin la nivel de metaforă lingvistică, de cel în care vechii zei indieni „descindeau” în lumea oamenilor prin avatarurile lor. Noi trăim nu doar în lumea materială din jurul nostru, ci, prin intermediul avatarurilor noastre digitale, și într-o lume virtuală, clădită din computații și informație, pe care nici o altă generație din istoria omenirii nu a cunoscut-o.
În această lume, ne citim ziarul, comunicăm cu prietenii, ne facem cumpărăturile și ne plătim facturile. Migrarea tuturor acestor activități cotidiene din real spre digital denotă cel puțin două lucruri. Pe de o parte, digitalul nu mai e doar un mediu tehnologic, ci, ca suport pentru interacțiunile umane, este el însuși „umanizat”, spiritualizat chiar. Așa cum coborîrea vechilor zei asigura participarea lumii materiale la ordinea divină, și descinderea noastră în digital asigură participarea acestuia la ordinea umanului. Prin intermediul lui ne satisfacem nu doar unele nevoi instrumentale, cum ar fi plata facturilor, ci și o sumă de nevoi spirituale. În acest mediu relaționăm cu alți oameni și ne exprimăm sentimentele, avem acces la tururi virtuale ale unora dintre cele mai vestite muzee din lume, vizionăm concertele celor mai valoroși artiști, găsim chiar și cele mai rare cărți pe care s-a clădit cultura umană și multe altele. Toate acestea arată că spațiul digital este „locuit” de oameni și oferă resursele necesare – atît instrumentale, cît și spirituale – pentru a susține această locuire.
Pe de altă parte, conștiința umană însăși devine „digitalizată”, „tehnicizată”. Ne încredem din ce în ce mai mult în tehnologie și ne căutăm în mediul virtual răspunsurile la problemele presante ale existenței. Oracolele vremurilor noastre nu mai sînt unele ce țin de domeniul misticului, ci mai degrabă de cel al calculului statistic. Așa cum anticii întrebau zeul de la Delphi pentru ghidare morală, noi putem întreba algoritmul cu același nume și primim răspunsuri la fel de sibilice. Fie că vorbim despre hotărîrea de a face o investiție, de a pleca într-o călătorie sau de a iniția un război, Inteligența Artificială poate ghida deciziile pe care le luăm într-un mod similar cu cel în care oracolele ghidau deciziile anticilor. Încrederea din ce în ce mai mare pe care ne-o punem în mediul digital și în tehnologia de calcul inteligentă – fie că este vorba despre recomandarea diverselor aparate electrocasnice pe care ni le cumpărăm sau despre prognoza meteo – arată că omul s-a acomodat mediului virtual printr-o „digitalizare” a raportării sale la lume în genere.
În aceste condiții, Inteligența Artificială însăși își pierde caracterul artificial. Integrată în viața noastră cotidiană, devine oarecum umanizată. În multe cazuri, o percepem ca pe o „extensie” a propriei noastre inteligențe, ca, de exemplu, atunci cînd dorim să găsim cel mai scurt drum spre serviciu, cînd dorim să găsim o informație rapid sau, mai nou, cînd dorim să traducem un text repede.
Cu toate acestea, chiar dacă acceptăm că ideea de „Inteligență Artificială” nu mai e una atît de stranie, altfel stau lucrurile în cazul ideii de creativitate. O „creativitate artificială” este, la prima vedere, o contradicție în termeni, un non-sens, la fel cum ar fi și ideea unui „geniu artificial”. Acest lucru se întîmplă deoarece noțiunea obișnuită de genialitate este asociată, în mod tacit, unei concepții despre creație ce datează din filosofia romantismului. Geniul este această excepție care dă regula umanității prin faptul că are capacitatea de a surprinde și reda în operă niște sensuri și emoții atît de profunde încît cel mai adesea ele scapă puterii de observație a omului obișnuit.
Dacă privim însă în zona practicilor artistice ale secolului XX, putem observa că arta însăși, domeniul prin excelență de manifestare a genialității, s-a detașat de o astfel de viziune asupra creației. Ca exemple ale acestei rupturi, ce poate fi văzută ca o autentică schimbare de paradigmă, putem aduce tehnicile de tipul colajului din artele vizuale, a montajului din cinematografie și a mixajului din muzică. Toate aceste tehnici presupun o idee de creativitate ce vizează producerea noului, dar nu printr-o stare de inspirație în cadrul căreia artistul are acces direct la ideile artistice, ci prin recombinarea de elemente deja disponibile. Nu mai avem de-a face cu un moment de tip „Evrika!”, ci cu o lungă serie de permutări sau, în logica informatică, de computații.
Creativitatea își pierde astfel sensul tare (configurat încă dinainte de romantism, prin creștinismul medieval) de idee care se naște în mintea artistului brusc, ca din neant, după modelul creației ex nihilo din Biblie. Se ivește, în schimb, un „sens slab” al creativității, care se reduce la o paradigmă oarecum lingvistică, în care originalitatea este dată de o nouă ordine sau „sintaxă” pe care artistul o imprimă unor elemente predisponibile. În acest sens, creativitatea este o combinatorică de elemente vizuale sau muzicale care, prin sintaxa impusă, manifestă o anumită semantică.
Pornind de la acest sens slab al creativității, vizibil deja în practicile artistice ale secolului XX, putem înțelege și ideea de „creativitate artificială”. Ea funcționează pornind de la același principiu al combinatoricii, transpus de această dată în formă algoritmică. Fiind antrenați pe baze de date imense, algoritmii de Inteligență Artificială reușesc să rearanjeze sau, mai degrabă, să „remixeze” o sumă de elemente (vizuale sau muzicale) într-o formă nouă, care să nu repete ceea ce există deja, dar care să păstreze valențele artistice sau estetice. În virtutea acestor valențe, obiectele produse cu ajutorul Inteligenței Artificiale ne pot comunica sensuri sau emoții care, în mod cu totul straniu, nu au fost niciodată puse acolo de o conștiință umană. Și acest lucru se întîmplă deoarece – acum, la fel ca dintotdeauna – arta este mai degrabă un mediu în care noi înșine ne proiectăm propriile emoții și sensuri decît unul de comunicare fidelă a unui mesaj estetic între artist și spectator. Acesta este motivul mai adînc pentru care „gusturile nu se dispută” și nu există o interpretare finală și exhaustivă pentru operele de artă.
Putem astfel să concluzionăm că, în ceea ce privește Inteligența Artificială, folosirea acesteia de către artiștii contemporani vine din două surse: integrarea exponențială a mediului digital în existența umană și continuarea unei viziuni asupra creativității specifice artei contemporane. Din acest punct de vedere, genialitatea în epoca Inteligenței Artificială trebuie înțeleasă în sensul conceptului slab de creativitate și, ca atare, are o legitimare istorică. Dacă o astfel de schimbare de paradigmă din sînul unuia dintre cele mai profunde domenii ale umanității este una benefică, nu știm. E un subiect despre care nu putem vorbi încă, dată fiind proximitatea istorică ce nu lasă loc unei evaluări „la rece” și nici unei cuprinderi pe de-a-ntregul cu privirea. Așa că nu ne mai rămîne decît să reiterăm celebrul îndemn wittgensteinian: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”.
Cornel-Florin Moraru, lector universitar la Universitatea Națională de Arte din București, este doctor în filosofie, filolog clasicist și jurnalist cultural specializat în filosofie și neuroștiințe. Cea mai recentă carte publicată: Turnura științifică a esteticii contemporane.Cercetări de avangardă în domeniile neuroștiințelor și inteligenței artificiale (Editura Eikon, București, 2022).
