Despre convingeri, credinţe şi certitudini

În Vocabulaire technique et critique de la philosophie (André Lalande, prima ediţie 1926; a 16-a, 1988) există o amplă intrare sub titlul convinction (convingere), de unde aflăm patru sensuri pentru acest cuvînt. În sens slab, convingerea este o opinie probabilă; în sens tare, este o certitudine logică; în general, convingerea desemnează o certitudine care se justifică printr-un amestec de raţiuni şi sentimente puternice (de aici expresia "convingere intimă" sau aprecierea "e un om de convingeri"); iar, în principiu - ne spune Lalande - convingerea este un termen juridic, prin care e desemnată situaţia în care este pus cineva cînd este silit, prin probe sau mărturii constrîngătoare, să recunoască un anumit lucru ca fiind adevărat. Se vede imediat că, dacă vrem să definim "convingerea", ne izbim de circularitatea pe care această noţiune o face cu alte cîteva noţiuni, care ne apar, în acest mod, ca fiind înrudite: opinie, certitudine, încredinţare şi probatoriu. De fapt, cîmpul de referinţe este mai larg, aşa cum arată comentariul critic făcut acestor sensuri de chiar Lalande. Cînd este certitudine - ni se spune - convingerea e rezultatul unui proces logic, adică al unei succesiuni de operaţii strict raţionale. Sensul juridic îi face pandant, probatoriul avînd drept scop adevărul, iar ca mijloc, furnizarea de argumente constrîngătoare. La celălalt capăt, convingerea este încredinţarea că ceva este într-un anumit fel. În acest sens, ea amestecă raţiunile cu sentimentele, demonstraţia cu încredinţarea, iar convingerea pare acum a avea mai mult de-a face cu credinţa, decît cu certitudinea: cînd nu este certitudine logică, convingerea este (doar) certitudine morală. Avem, prin urmare, trei noţiuni, în funcţie de care trebuie gîndită convingerea: certitudinea, credinţa, opinia; şi două modalităţi de a o atinge sau demonta: demonstraţia constrîngătoare şi persuasiunea. Adică, tot convingerea, dar înţeleasă nu ca substantiv, ci ca verb - actul de a convinge. Prin urmare, convingerea ca substanţă trebuie evaluată în lumina certitudinii, a credinţei şi a opiniei; iar convingerea ca act trebuie înţeleasă fie ca dovadă constrîngătoare, fie ca strategie retorică. În comentariul său la articolul lui Lalande, Maurice Blondel conchide că "noţiunea de convingere pare să indice aspectul intelectual al unei credinţe puternice, adică partea luminoasă a unei adeziuni ferme, a cărei justificare nu este pe de-a întregul raţională". Să vedem ce aflăm din Vocabularul tehnic şi critic în privinţa noţiunilor prin care convingerea este definită. Despre credinţă aflăm că este o adeziune fermă a spiritului, care, deşi subiectivă, obţine efectul certitudinii prin tăria angajamentului: este - ni se spune - o certitudine indemonstrabilă şi, în fond, incomunicabilă. Certitudinea, în schimb, ar fi starea de spirit care aderă la o aserţiune adevărată, în deplină cunoştinţă de cauză a faptului că este adevărată şi nu falsă. În Littré (Dictionnaire de la Langue française), găsim că certitudinea este convingerea pe care o capătă spiritul că lucrurile sînt aşa cum le concepe şi nu altfel, iar credinţa ar fi doar o opinie, o convingere intimă. Sîntem - cum vedeţi - tot în circularitate. Ceea ce înseamnă că noţiunile de certitudine, credinţă şi convingere sînt legate între ele printr-un fel de cuplaj metodologic, care face ca nici una din noţiuni să nu poată fi definită independent de celelalte. Dacă este natural (orice ar însemna aceasta), acest cuplaj metodologic nu poate fi depăşit. O cale de a-l depăşi este să spunem că nu există certitudine, ci numai oameni siguri pe ei (Charles Renouvier), dar atunci recunoaştem că nu avem definiţie, ci numai un sistem de indexare, arbitrar ca orice sistem de indexare. O alta constă în a încerca să impunem o departajare strictă a termenilor (vezi discuţia din Lalande, s.v. "Certitude", § Critique). De pildă, să convenim să numim certitudine numai acea adeziune fermă a spiritului la un conţinut dat, care poate fi integral argumentată intelectual şi care poate fi comunicată tuturor şi împărtăşită de toţi; prin contrast, să convenim să numim credinţă numai acea adeziune fermă a spiritului care nu are cauze intelectuale, ci individuale, de tip sentimental, practic etc.; iar opinie, acea adeziune slabă, care lasă loc dubiului. Fireşte, în acest mod, preferinţa pentru raţiune, în detrimentul sentimentului, şi a spiritului, în defavoarea inimii (sau sufletului), este evidentă. Ar însemna că certitudinea este valoroasă numai cînd are de partea ei aparatul de argumente al ştiinţei, toate celelalte tipuri de adeziune ilustrînd forme degradate de raţionalitate. Convingerea, atunci, ar fi o încăpăţînare a sentimentului care reuşeşte să îşi menţină tăria credinţei numai pe seama unui deficit de inteligenţă (sau de cunoaştere). Dar, aşa cum inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte, credinţa are certitudinile ei, care nu pot fi reduse la ştiinţă şi care nu merită condamnate la iraţionalitate. Dacă admitem că forţa credinţelor şi a convingerilor vine din certitudine, atunci e reducţionist să definim certitudinea numai prin acele convingeri care nu sînt credinţe (ştiută fiind idiosincrazia modernă împotriva credinţei). Prin urmare, încercarea de a sparge circularitatea cuplajului metodologic "convingere, credinţă, certitudine" eşuează, deoarece discriminează inegal valoarea termenilor şi le falsifică portanţa. În fine, ar mai fi o cale de a încerca depăşirea acestei circularităţi - interogînd etimologia. Cuvîntul românesc "convingere" vine dintr-un verb latinesc (convinco, ere) care înseamnă: 1) a dovedi pe cineva că e vinovat; 2) a arăta clar, a dovedi un lucru ca greşit sau adevărat. Acest verb este legat de un altul, vincere, care desemnează faptul de a învinge prin luptă, de a cuceri, de a înfrînge, de a triumfa, de a domina. În cuvîntul "convingere", prin urmare, răsună războiul şi este consemnat triumful; iar cînd e vorba de faptul de a dovedi ceva, demonstraţia nu e doar a argumentelor, ci şi a încleştării. Convingerea se instalează cînd armele războiului au tăcut. Este faptul unei dominaţii şi rezultatul unui triumf. Datorită originii sale, sensul convingerii reiese cel mai bine din actul de a convinge - de aceea "a face pe cineva să adopte o părere pe bază de dovezi şi argumente" (definiţia DEX-ului pentru "a convinge") este o luptă, iar faptul de a lupta nu este aici secundar (cum ar fi scara pe care o laşi în urmă după ce ai urcat), ci este chiar miezul faptului de a fi convins. Cînd eşti convins, ai învins pentru că eşti învins - cu consimţămînt şi prin asentiment. Convingerea este chiar acest consimţămînt, obţinut prin asentiment. Că asentimentul a fost obţinut printr-un probatoriu (sensul juridic, păstrat în cuvîntul francez "conviction"), prin dovezi constrîngătoare ştiinţific (ca în cazul certitudinii logice) ori printr-un amestec de raţiuni şi sentimente puternice (ca în cazul credinţei ori al certitudinii morale), faptul este secundar: importantă e dezbaterea, care este o luptă, şi situaţia rezultată din ducerea ei la împlinire, prin victorie. Starea de spirit asupra căreia s-a triumfat este indecizia, lipsa de încredinţare, dubiul. Starea de spirit, care a rezultat din înfrîngerea primeia, este certitudinea interioară. Iar ambele au stat sub semnul căutării adevărului: starea de spirit indecisă, pentru că nu îl cunoştea, dar îl căuta; starea de spirit convinsă, pentru că l-a aflat, după ce s-a luptat pentru el. Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat. Convingerea este puternică pentru că e un război cîştigat, iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine. Asta nu înseamnă că ea este pur şi simplu subiectivă. Subiectivă este - convingerea - numai prin aceea că se află într-un subiect. Ea e însă obiectivă prin faptul că s-a instalat acolo sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit. Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat. Să tragem acum concluziile. Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea - potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf. Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins - fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase. În termeni epistemologici, pare că etimologia a reţinut mai degrabă contextul descoperirii convingerii, în timp ce analiza logică aruncă o lumină asupra contextului justificării ei. Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional. Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că "certitudinea, convingerea, credinţa" formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un "cuplu metodologic". Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare. Mai adaug o glosă. Potrivit apostolului Pavel, credinţa este dovedirea celor nevăzute şi încredinţarea celor nădăjduite (Evrei 11, 1). Sugestia mea este că certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în nici un fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt. Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.