Despre convingeri, credinţe şi certitudini

H.R. PATAPIEVICI
Publicat în Dilema Veche nr. 135 din 25 Aug 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În Vocabulaire technique et critique de la philosophie (André Lalande, prima ediţie 1926; a 16-a, 1988) există o amplă intrare sub titlul convinction (convingere), de unde aflăm patru sensuri pentru acest cuvînt. În sens slab, convingerea este o opinie probabilă; în sens tare, este o certitudine logică; în general, convingerea desemnează o certitudine care se justifică printr-un amestec de raţiuni şi sentimente puternice (de aici expresia "convingere intimă" sau aprecierea "e un om de convingeri"); iar, în principiu - ne spune Lalande - convingerea este un termen juridic, prin care e desemnată situaţia în care este pus cineva cînd este silit, prin probe sau mărturii constrîngătoare, să recunoască un anumit lucru ca fiind adevărat. Se vede imediat că, dacă vrem să definim "convingerea", ne izbim de circularitatea pe care această noţiune o face cu alte cîteva noţiuni, care ne apar, în acest mod, ca fiind înrudite: opinie, certitudine, încredinţare şi probatoriu. De fapt, cîmpul de referinţe este mai larg, aşa cum arată comentariul critic făcut acestor sensuri de chiar Lalande. Cînd este certitudine - ni se spune - convingerea e rezultatul unui proces logic, adică al unei succesiuni de operaţii strict raţionale. Sensul juridic îi face pandant, probatoriul avînd drept scop adevărul, iar ca mijloc, furnizarea de argumente constrîngătoare. La celălalt capăt, convingerea este încredinţarea că ceva este într-un anumit fel. În acest sens, ea amestecă raţiunile cu sentimentele, demonstraţia cu încredinţarea, iar convingerea pare acum a avea mai mult de-a face cu credinţa, decît cu certitudinea: cînd nu este certitudine logică, convingerea este (doar) certitudine morală. Avem, prin urmare, trei noţiuni, în funcţie de care trebuie gîndită convingerea: certitudinea, credinţa, opinia; şi două modalităţi de a o atinge sau demonta: demonstraţia constrîngătoare şi persuasiunea. Adică, tot convingerea, dar înţeleasă nu ca substantiv, ci ca verb - actul de a convinge. Prin urmare, convingerea ca substanţă trebuie evaluată în lumina certitudinii, a credinţei şi a opiniei; iar convingerea ca act trebuie înţeleasă fie ca dovadă constrîngătoare, fie ca strategie retorică. În comentariul său la articolul lui Lalande, Maurice Blondel conchide că "noţiunea de convingere pare să indice aspectul intelectual al unei credinţe puternice, adică partea luminoasă a unei adeziuni ferme, a cărei justificare nu este pe de-a întregul raţională". Să vedem ce aflăm din Vocabularul tehnic şi critic în privinţa noţiunilor prin care convingerea este definită. Despre credinţă aflăm că este o adeziune fermă a spiritului, care, deşi subiectivă, obţine efectul certitudinii prin tăria angajamentului: este - ni se spune - o certitudine indemonstrabilă şi, în fond, incomunicabilă. Certitudinea, în schimb, ar fi starea de spirit care aderă la o aserţiune adevărată, în deplină cunoştinţă de cauză a faptului că este adevărată şi nu falsă. În Littré (Dictionnaire de la Langue française), găsim că certitudinea este convingerea pe care o capătă spiritul că lucrurile sînt aşa cum le concepe şi nu altfel, iar credinţa ar fi doar o opinie, o convingere intimă. Sîntem - cum vedeţi - tot în circularitate. Ceea ce înseamnă că noţiunile de certitudine, credinţă şi convingere sînt legate între ele printr-un fel de cuplaj metodologic, care face ca nici una din noţiuni să nu poată fi definită independent de celelalte. Dacă este natural (orice ar însemna aceasta), acest cuplaj metodologic nu poate fi depăşit. O cale de a-l depăşi este să spunem că nu există certitudine, ci numai oameni siguri pe ei (Charles Renouvier), dar atunci recunoaştem că nu avem definiţie, ci numai un sistem de indexare, arbitrar ca orice sistem de indexare. O alta constă în a încerca să impunem o departajare strictă a termenilor (vezi discuţia din Lalande, s.v. "Certitude", § Critique). De pildă, să convenim să numim certitudine numai acea adeziune fermă a spiritului la un conţinut dat, care poate fi integral argumentată intelectual şi care poate fi comunicată tuturor şi împărtăşită de toţi; prin contrast, să convenim să numim credinţă numai acea adeziune fermă a spiritului care nu are cauze intelectuale, ci individuale, de tip sentimental, practic etc.; iar opinie, acea adeziune slabă, care lasă loc dubiului. Fireşte, în acest mod, preferinţa pentru raţiune, în detrimentul sentimentului, şi a spiritului, în defavoarea inimii (sau sufletului), este evidentă. Ar însemna că certitudinea este valoroasă numai cînd are de partea ei aparatul de argumente al ştiinţei, toate celelalte tipuri de adeziune ilustrînd forme degradate de raţionalitate. Convingerea, atunci, ar fi o încăpăţînare a sentimentului care reuşeşte să îşi menţină tăria credinţei numai pe seama unui deficit de inteligenţă (sau de cunoaştere). Dar, aşa cum inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte, credinţa are certitudinile ei, care nu pot fi reduse la ştiinţă şi care nu merită condamnate la iraţionalitate. Dacă admitem că forţa credinţelor şi a convingerilor vine din certitudine, atunci e reducţionist să definim certitudinea numai prin acele convingeri care nu sînt credinţe (ştiută fiind idiosincrazia modernă împotriva credinţei). Prin urmare, încercarea de a sparge circularitatea cuplajului metodologic "convingere, credinţă, certitudine" eşuează, deoarece discriminează inegal valoarea termenilor şi le falsifică portanţa. În fine, ar mai fi o cale de a încerca depăşirea acestei circularităţi - interogînd etimologia. Cuvîntul românesc "convingere" vine dintr-un verb latinesc (convinco, ere) care înseamnă: 1) a dovedi pe cineva că e vinovat; 2) a arăta clar, a dovedi un lucru ca greşit sau adevărat. Acest verb este legat de un altul, vincere, care desemnează faptul de a învinge prin luptă, de a cuceri, de a înfrînge, de a triumfa, de a domina. În cuvîntul "convingere", prin urmare, răsună războiul şi este consemnat triumful; iar cînd e vorba de faptul de a dovedi ceva, demonstraţia nu e doar a argumentelor, ci şi a încleştării. Convingerea se instalează cînd armele războiului au tăcut. Este faptul unei dominaţii şi rezultatul unui triumf. Datorită originii sale, sensul convingerii reiese cel mai bine din actul de a convinge - de aceea "a face pe cineva să adopte o părere pe bază de dovezi şi argumente" (definiţia DEX-ului pentru "a convinge") este o luptă, iar faptul de a lupta nu este aici secundar (cum ar fi scara pe care o laşi în urmă după ce ai urcat), ci este chiar miezul faptului de a fi convins. Cînd eşti convins, ai învins pentru că eşti învins - cu consimţămînt şi prin asentiment. Convingerea este chiar acest consimţămînt, obţinut prin asentiment. Că asentimentul a fost obţinut printr-un probatoriu (sensul juridic, păstrat în cuvîntul francez "conviction"), prin dovezi constrîngătoare ştiinţific (ca în cazul certitudinii logice) ori printr-un amestec de raţiuni şi sentimente puternice (ca în cazul credinţei ori al certitudinii morale), faptul este secundar: importantă e dezbaterea, care este o luptă, şi situaţia rezultată din ducerea ei la împlinire, prin victorie. Starea de spirit asupra căreia s-a triumfat este indecizia, lipsa de încredinţare, dubiul. Starea de spirit, care a rezultat din înfrîngerea primeia, este certitudinea interioară. Iar ambele au stat sub semnul căutării adevărului: starea de spirit indecisă, pentru că nu îl cunoştea, dar îl căuta; starea de spirit convinsă, pentru că l-a aflat, după ce s-a luptat pentru el. Convingerile nu pot fi indiferente, întrucît în ele trăieşte amintirea unei lupte. Tăria lor, spre deosebire de indiferenţa opiniilor, e dată de conştiinţa acestui război cîştigat. Convingerea este puternică pentru că e un război cîştigat, iar miza încleştării a fost dobîndirea adevărului, sub forma certitudinii de sine. Asta nu înseamnă că ea este pur şi simplu subiectivă. Subiectivă este - convingerea - numai prin aceea că se află într-un subiect. Ea e însă obiectivă prin faptul că s-a instalat acolo sub semnul adevărului, la capătul unei lupte, care s-a soldat cu o victorie, în care dubiul a fost înfrînt, iar adevărul cucerit. Starea de spirit, care însoţeşte această cucerire este certitudinea, care este ca o beţie a victoriei: sufleteşte vorbind, prin pacea certitudinii, în interiorul subiectului s-a instalat convingerea, ca un război cîştigat. Să tragem acum concluziile. Etimologia ne învaţă că certitudinea vine după convingere şi este întemeiată de ea - potrivit etimologiei, convingerea conduce la certitudine printr-o luptă în care credinţa a învins, iar dubiul a fost înfrînt. Aici accentul cade pe ideea de luptă, pe victorie, pe triumf. Analiza logică ne spune contrariul: certitudinea precede convingerea şi ea singură îi poate conferi acesteia temei raţional, de îndată ce adevărul a fost atins - fie printr-un probatoriu concludent, fie prin cunoaştere riguroasă, fie prin desfăşurarea procedeelor de încredinţare, specifice credinţei religioase. În termeni epistemologici, pare că etimologia a reţinut mai degrabă contextul descoperirii convingerii, în timp ce analiza logică aruncă o lumină asupra contextului justificării ei. Etimologia pare a ne arăta cum se ajunge, psihologic, la dobîndirea unei convingeri. În timp ce analiza logică a noţiunii pare să ne sugereze cum poate fi ea întemeiată raţional. Tot analiza logică a noţiunii, prin situaţia de contrarietate în care ne pune, dovedeşte şi că "certitudinea, convingerea, credinţa" formează cu adevărat, prin cuplajul lor, ceea ce Blaga numea, pentru noţiunile cuplate binar, un "cuplu metodologic". Credinţa nu ar fi nimic fără certitudine; convingerea nu s-ar putea închega fără credinţă şi nu ar fi decît o încăpăţînare, dacă nu ar căuta certitudinea; dar nici convingerea, nici credinţa nu ar valora nimic dacă nu ar fi permanent confruntate cu adevărul, sub presiunea setei de certitudine a omului care se află în permanentă căutare. Mai adaug o glosă. Potrivit apostolului Pavel, credinţa este dovedirea celor nevăzute şi încredinţarea celor nădăjduite (Evrei 11, 1). Sugestia mea este că certitudinea, convingerea şi credinţa nu ar fi atît de strîns legate unele de celelalte, dacă toată viaţa noastră nu s-ar juca pe încercarea de a face invizibilul vizibil, iar lucrurile cele mai de preţ nu ar fi şi cele care nu pot fi în nici un fel nici apucate, nici posedate, nici instrumentalizate, nici cunoscute pînă la capăt. Într-un sens, aşa cum problema centrală a deciziei este aceea de a lua hotărîrea cea mai bună în condiţii de cunoaştere incompletă, problema centrală a oricărei vieţi este aceea de a se ghida după convingeri care nu pot atinge certitudinea decît prin credinţă, iar această certitudine e întotdeauna failibilă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum îi țepuiesc șoferii de Bolt pe turiști pe aeroportul din capitala Azerbaidjanului. Pățania unei familii de români
Eliza și Ioan, doi români din Galați care au călătorit în peste 40 de țări de pe patru continente, au avut recent o experiență foarte neplăcută cu șoferii de Bolt de la aeroportul din Baku, capitala Azerbaidjanului. Șoferii de acolo sunt deja cunoscuți pentru faptul că țepuiesc des turiștii.
image
Amezi uriașe pentru folosirea apei potabile la grădină și piscină. „Eu consum pentru piscină și la două sate mai jos n-au apă nici să bea”
În timp ce unii români consumă o cantitate uriașă de apă în perioadele caniculare, folosind-o la udatul legumelor din grădini și sere sau la umplerea piscinei, alții nu au apă de băut. Legea Apelor prevede amenzi între 25.000 și 30.000 de lei pentru folosirea nerațională a apei.
image
Taberele școlare. „Rețeaua timpului liber“, deschisă în comunism pentru toți copiii merituoși
Adevărate aventuri într-o vreme în care distracțiile erau puține, iar micile-mari bucurii mai apreciate, taberele școlare erau prezente în toate județele, cele mai multe fiind finanțate de Stat.

HIstoria.ro

image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.
image
Războiului din Pacific: decriptarea codului japonez JN-25b
Un salt major pentru SUA în domeniul informațiilor a avut loc în februarie 1942, când criptanaliștii US Navy au început decriptarea mesajelor japoneze trimise cu ajutorul codului naval standard JN-25b.