Despre conceptul de „rău” din perspectiva diverselor teorii filosofice
Conceptul de rău este abordat din punct de vedere filosofic din două perspective. O perspectivă amplă, care are în vedere toate situațiile în care avem de-a face cu diverse neplăceri, acțiuni greșite sau nedorite, carențe de caracter ale persoanelor care produc consecințe inacceptabile sau contexte în care lucrurile nu funcționează cum ar trebui. Din această perspectivă, orice suferință, chiar și o banală răceală, sau orice transgresiune morală cum ar fi o minciună nevinovată sînt forme ale răului. Conceptul de rău în sens larg se împarte în alte două categorii. Răul natural, ceea ce rezultă independent de voința, intenția sau neglijența unor agenți morali, cum ar fi cutremurele, epidemiile sau durerile de cap, și răul moral care presupune agenți morali responsabili pentru apariția stărilor de lucruri nedorite, cum ar fi uciderea sau furtul.
În strînsă legătură cu conceptul de rău în sens larg se află și problema răului sau teodiceea specifică contextelor teologice în care religiile, în special religiile abrahamice, încearcă să ofere o explicație a existenței răului într-o lume creată de un creator eminamente bun și atotputernic. Aici reflecția filosofico-teologică introduce conceptul de rău metafizic care se suprapune parțial cu conceptul de răul empiric, dar presupune o ontologie mai amplă în care există un gen de imperfecțiune ininteligibilă care explică diversele manifestări ale răului empiric.
Tradițional, răul metafizic precum și cel empiric sînt explicate prin patru mari tipuri de teorii. Teoria absenței – răul este o stare imperfectă a lucrurilor în care lipsește ceva, o anumită caracteristică a ființei. Din această perspectivă, orice lucru finit are o imperfecțiune prin simplul fapt că este finit, deci răul, ca imperfecțiune, este o condiție generală a lumii noastre. Din punct de vedere teologic însă, această teorie de sorginte platoniciană este inacceptabilă pentru că presupune că Dumnezeu creează lucruri care sînt esențialmente rele, imperfecte. A doua teorie, cea a materiei, de origine gnostică, limitează răul, ca imperfecțiune, doar la materie, forma cea mai joasă a ființei. Deși în această teorie imperfecțiunea este limitată, totuși ea există și impune o explicație cu privire la apariția ei, care iarăși duce la consecințe teologice inacceptabile, cum ar fi existența unui al doilea creator responsabil pentru apariția materiei, deci va fi respinsă de Părinții Bisericii ca fiind baza ereziilor dualiste. A treia teorie, al cărei exponent este Augustin, el însuși dualist în tinerețe, este teoria privațiunii, o combinație între teoria absenței și teoria aristotelică a binelui relativ la genul lucrurilor individuale. În felul acesta, un lucru poate fi bun dacă își împlinește scopul propriu fără să necesite perfecțiunea ființei supreme, iar răul apare cînd este ratat scopul individual specific. Răul este o absență, deci nu a fost creat de Dumnezeu, ci are legătură cu ceva ce ține de capacitatea acelui lucru creat de a-și atinge potențialul cu care a fost înzestrat inițial, care depinde de voință în cazul creaturilor care posedă voință, și în acest fel se face trecerea de la răul natural la răul moral. Nu Creatorul este vinovat de existența răului, ci un anumit eșec individual, care presupune păcatul, ignoranța culpabilă, libertatea de a alege. Din perspectiva acestei teorii, răul este limitat doar la creaturile capabile să aleagă. A patra teorie presupune existența și activarea unei proprietăți reale a ființelor capabile de a face rău, responsabilă pentru apariția răului. Nu este o absență, ci prezența în realitate a unei forțe ininteligibile, prin definiție irațională și inaccesibilă rațiunii, cum ar fi pasiunile sau, în anumite versiuni, chiar o prezență personificată, diavolul.
Încercările contemporane de abordare a problematicii răului se rezumă însă la perspectiva restrînsă asupra conceptului de rău, în care răul constă doar în acțiuni, personaje sau situații cu totul abominabile. Majoritatea autorilor din această perspectivă resping existența răului metafizic și se concentrează pe răul empiric, durerea fizică, distrugerea, boala și efectele psihologice asociate, suferința, teroarea, depresia, boala mentală. Pe lîngă răul individual sînt abordate și efectele colective ale răului, opresiunea, sărăcia, nedreptatea structurală. Aici răul este localizat la nivel sistemic, fie dependent de o colectivitate, organizație de oameni răi, o bandă de tîlhari sau o grupare teroristă, fie relativ la un set de reguli care conduc la apariția răului colectiv, cum ar fi politicile de stat rasiale, apartheid-ul, stratificarea pe caste, clase sociale impenetrabile sau discriminarea sistematică.
Din punctul de vedere al analizei filosofice contemporane, întrebările care necesită un răspuns sînt: care este diferența dintre comportamentul greșit din punct de vedere moral și rău, ce face o acțiune sau un individ să fie o expresie a răului, există o diferență de grad sau de substanță între răul radical și răul cotidian, ce legătură există între caracterul rău și acțiunile rele, ce tipuri de caractere și acțiuni rele există, care sînt caracteristicile răului instituțional?
Există însă o dispută fundamentală în domeniul filosofiei morale cu privire la conceptul de rău. Un număr însemnat de filosofi morali susțin ideea de a renunța la conceptul de rău deoarece nu aduce nici un plus explicativ față de conceptul de eroare morală în sens comun, ci mai degrabă complică lucrurile. Așa cum conceptul de păcat presupune un întreg eșafodaj teologic care pentru omul secular este incomprehensibil, conceptul de rău presupune de fapt o dimensiune metafizică sau chiar supranaturală cu care nu toți filosofii morali sînt de acord. Reminiscență a epocii în care teologia și filosofia erau inseparabile, conceptul de rău este contaminat de înțelesuri metafizice și mitologice care sînt inadecvate unei societăți secularizate.
Utilizarea lui este inutilă pentru că nu este altceva decît echivalarea unei situații inacceptabile moral cu lipsa unei explicații raționale pentru acea situație. O persoană sau o acțiune este „rea” doar în măsura în care nu putem oferi o explicație cauzală acceptabilă comportamentului persoanei respective.
Pe de altă parte, utilizarea conceptului de „rău” mai ales cu sensul de rău absolut este foarte periculoasă pentru că poate duce la demonizarea unor persoane, acțiuni, organizații în scopuri ideologice, ca instrument al luptei politice, de exemplu. Consecințele acestei demonizări pot fi foarte dăunătoare: polarizare radicală, lipsa deschiderii de a mai negocia sau de a reevalua anumite acțiuni din perspectiva unor noi realități istorice sau informații suplimentare. Ambiguitatea termenului „rău” este de asemenea un argument în favoarea renunțării la utilizarea lui. Pentru că nu este clar în înțelesul comun dacă o persoană „rea” este doar o persoană care greșește pentru că nu identifică regula morală adecvată sau orizontul de efecte corect ori, din contra, este o persoană care dorește răul qua rău, se poate considera că acea persoană nu are nici o posibilitate de îndreptare și poate fi condamnată irevocabil inclusiv la pedeapsa cu moartea sau chiar exclusă din rîndul ființelor umane.
Susținătorii aplicării conceptului de rău consideră că este necesară menținerea conceptului tocmai pentru a sublinia faptul că anumite persoane, acțiuni sau situații sînt absolut inacceptabile moral, iar pentru a evita multiplicarea lor este necesară o condamnare morală neechivocă. Dar poate cel mai important argument în favoarea utilizării acestui concept este faptul că, date fiind resursele limitate de care dispunem pentru a lupta împotriva nedreptății și a imoralității, este necesară o ierarhizare care să ne permită concentrarea asupra acelor situații, trăsături de caracter sau persoane care pot genera efectele cele mai dăunătoare.
Prin înțelegerea mecanismelor care stau la baza prezenței răului, mai ales a celui radical în societate și în indivizi putem lua măsurile adecvate pentru limitarea și, în măsura în care este posibil, eliminarea lui. Dar simplul fapt că sîntem optimiști cu privire la această posibilitate ne arată că nu am înțeles încă pe deplin natura profundă a răului și necesitatea de a fi mereu conștienți de orizontul inevitabil al tensiunii dintre bine și rău în care ne petrecem întreaga existență.
Laurențiu Gheorghe este lector dr. la Facultatea de Filosofie a Universității București, specializat în filosofie politică și morală.
Foto: flickr (public domain)
