Despre complexitatea migraţiei în Spania şi <i>căpşunari</i>

În ultima vreme, cînd mi se propune să scriu un articol despre migraţie, mai ales despre migraţia în Spania, nu ştiu despre ce să scriu: să scriu despre ce îmi place şi mi pare mie interesant sau despre ce intuiesc că se aşteaptă de la un sociolog. De cele mai multe ori aleg prima variantă. De data asta am hotărît să nu scriu nici despre ce mă interesează pe mine, nici despre ce îmi închipui că ar trebui. Ci despre obsesii. În mod echitabil: una dintre obsesiile mele şi una dintre obsesiile generale cînd se vorbeşte despre migraţia în Spania. Adică despre complexitatea migraţiei (în Spania) şi despre "căpşunari", despre cît de multe feluri de migraţie există către Spania şi cît de tîrzii sînt "căpşunarii". În ciuda vizibilităţii ei relativ recente, migraţia spre Spania a început cu cei care căutau, din diverse motive, la începutul anilor ’90, altundeva decît în România, un loc mai bun. Şi care au reuşit în Spania. În parte datorită Spaniei, cu tot ce înseamnă ea, în parte datorită lor înşişi. Numărul are puţină importanţă. Pentru că de la aceşti "pionieri" s-au construit "drumuri" de migraţie către Spania. Iar drumul cel mai consistent a fost şi încă este cel al plecărilor pe "cont propriu", al migraţiei asumate ca eveniment privat. Este migraţia celor care caută şi poate fi migraţia oricui şi-o doreşte, dar mai cu seamă a celor care sînt ajutaţi de rude, de prieteni, de cunoştinţe. Este migraţia celor care riscă. A celor care cumpărau vize, care plecau cu excursii şi rămîneau în străinătate, migraţia celor care treceau fraudulos graniţa. A celor care depăşeau termenul de şedere legal în străinătate. Nevoia de bani şi nevoia de muncă care se întîlnesc dincolo de regulile statelor. Migraţia celor care învaţă cum să facă din ce spun ceilalţi şi se bazează pe ce spun cei care au trăit deja o bucată de migraţie. Lumea celor care muncesc la negru şi apoi, eventual, devin rezidenţi. Lumea femeilor care curăţă case şi îngrijesc copii, bătrîni sau bolnavi, a "limpieselor" "interne", mai apoi "externe" şi poate, în sfîrşit, plătite "cu ora", a bărbaţilor care muncesc în construcţii, a "peonilor", mai apoi a "autonomilor", a "vigilanţilor" femei şi bărbaţi, a vînzătoarelor, chelneriţelor şi, din cînd în cînd, a salariaţilor din firmele spaniole. Este lumea "ţepelor" şi a goanei "după acte". Lumea apartamentelor supraaglomerate cu şefi şi program la baie dimineaţa, a camerelor "de familie", a socotelilor complicate pe facturi de utilităţi şi a "empatronărilor". Mai apoi a apartamentelor închiriate de cîţiva prieteni sau pentru familie, şi poate chiar a apartamentelor sau "chaletelor" cumpărate pe credit. Lumea supermarket-urilor ieftine sau a hipermarketurilor de sîmbătă, a tîrgurilor săptămînale, a magazinelor româneşti cu brînză, mălai, pătrunjel şi vin românesc, a grătarelor la sfîrşit de săptămînă, a mititeilor şi în bună parte a manelelor cumpărate de la chioşcurile româneşti. Este lumea în care sărbătorile de Paşti sînt româneşti, la biserica românească, şi cozonacul sau ouăle roşii se fac încă în casă. Sînt românii din zona Madridului, Barcelonei, Castellonului, Valenciei. Lumea "căpşunarilor" este una sezonieră. Este legată de vremea culesului în agricultură, la căpşuni, la portocale, la struguri... Este în bună parte o lume creată de negocieri între state: lumea mişcării legale şi controlate a forţei de muncă dintr-un loc unde există dorinţa de a munci în străinătate şi un loc unde există nevoia de oameni care să muncească (sau teama că nu vor exista la momentul potrivit sau preferinţa pentru o categorie). Este un tip de migraţie apărut pe traseul România-Spania în 2002. Este mişcarea ordonată, cu un drum stabilit: intrarea în migraţie se face după criterii clare (se depun dosare la Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă, se fac preselecţii/selecţii, se fac dovezi cu acte), migraţia are un preţ şi un beneficiu, garantat prin contract. Este lumea femeilor şi bărbaţilor răspîndiţi în grupuri mici la ferme, care culeg, primesc banii şi se întorc acasă. Sînt românii din sudul Spaniei, din Almeria, din Huelva. Între cele două lumi există circulaţie. Sînt cei plecaţi la căpşuni care abandonează culesul pentru curăţenia în casă sau pentru construcţii. Sînt cei care abandonează sau nu găsesc un loc în lumea "limpieselor" şi "peonilor" şi, temporar, culeg. Migraţia nu se reduce însă la ei. Pentru că înseamnă oameni care se mişcă, iar oamenii învaţă, se cunosc, caută. Migraţia în Spania înseamnă cei care au cules o dată şi se reîntorc sau cei care au construit şi se reîntorc sau cele care au făcut curăţenie şi se reîntorc. Legal, eventual pentru acelaşi "patron", cu un nou contract, negociat de astă dată individual şi semnat la "Ambasadă". Sau care se reîntorc pentru un alt "patron" pe care l-au cunoscut între timp. În virtutea unei nevoi de muncitori aprobată de statul care îi primeşte. După cum migraţia în Spania înseamnă şi cei care se întorc să lucreze pentru încă un sezon clandestin. În virtutea unei nevoi de muncitori care este tolerată sau scapă controlului statului de destinaţie. Migraţia înseamnă cei care ştiu să caute sau sînt dispuşi să plătească celor care ştiu să caute un loc de muncă în Spania. Oriunde, legal. Acelaşi contract, ambasadă şi un sejur de muncă în Spania. Mai înseamnă şi oameni care îşi doresc să muncească în străinătate, nu ştiu şi cred. Sau poate pur şi simplu acceptă: acceptă promisiuni în loc de contracte şi primesc o parte din ce ceea ce li se cuvine pentru ce muncesc. Migraţia înseamnă familii care se reîntregesc. Copii care merg la părinţi, soţi care se alătură la destinaţie. Într-un spaţiu de normalitate şi legalitate a circulaţiei. Migraţia înseamnă promisiuni de locuri de muncă încălcate, paşapoarte confiscate, prostituţie sau cerşetorie. Într-o lume atît de mare, ar fi prea puţin să vorbim numai de "căpşunari", nu?!