Despre competiție – în rîndul cu eminenți
Usain Bolt, jamaicanul recordman la 100 m, povestește în cartea sa autobiografică de ce, la început de carieră, ajungea mereu al doilea. Nu reușea să iasă primul pentru că, așa cum a observat privind imaginile înregistrate, avea obișnuința ca, la un moment dat, înainte de finish, să privească peste umăr, în urmă, ca să vadă ce face adversarul său. În acel moment pierdea timp și pierdea și cursa. Cînd a reușit să se concentreze doar la culoarul lui a devenit campion. În mediul școlar, aș spune că la fel stau lucrurile, dacă este vorba despre competiție. Ne pierdem timpul privind spre „culoarul“ celuilalt, ne uităm la ce concurs a mai fost și ce notă a luat, trăim intens, printre frustrări, prejudecăți și glorii imaginare.
Prin clasele mici, am luat, la un moment dat, premiul al II-lea. Se întîmpla prima dată să nu iau coroniță. „Nu te urci pe scenă, ai înțeles?!“, mi-a repetat mama a nu știu cîta oară, la poartă, după ce mi-a pus în brațe un splendid buchet foșnitor – garoafe albe în celofan. Nu, nu am înțeles și, oricît aș fi vrut eu să ascult de ea, alții mă îndemnau de pe margine: „Hai, că pe tine te-a strigat, ce mai aștepți?!“. Și am urcat pe scenă, fără nici o bucurie, să-mi iau premiul acela amărît. Motiv ca mama, draga de ea, suferind cu adevărat, să nu-mi vorbească o zi întreagă. Tovarășa învățătoare intrase cu mama într-un soi de concurență, nu mi-a fost clar atunci, iar mama percepea această plasare a mea pe poziția secundă ca pe o nedreptate, cel puțin. Eu eram la mijloc și la îndemînă. Amîndouă fiind învățătoare, erau și nu erau la egalitate – una ca dăscăliță de oraș, la școală centrală, cealaltă făcînd, de mulți ani, naveta la țară – alt orizont, altă perspectivă asupra educației, deh! Mie îmi era indiferent, pe atunci, ce premiu iau. Nici nu mi se părea că merit vreunul, fiindcă nu se trezise încă în mine dorința de glorie. Atunci am înțeles că ierarhia contează, are importanța ei socială – și m-am uitat la colegul meu cu mult respect și, cred, cu presimțirea că nimic nu va mai fi la fel: lui îi crescuse pe frunte o cunună de lauri. Iar eu pierdusem o competiție pe care habar nu aveam că ar fi trebuit să o cîștig.
Uneori, experiențele prin care treci ca profesor sînt greu de povestit. Lupta pentru obținerea unui premiu / diplomă / notă mare se justifică în termenii societății original-concurențiale în care trăim. Ești învingător, devii cineva. Se va scrie despre tine la ziar. Un timp. Ești invitat la talk-show și poza ta e virală pe net – cu mențiunea „Să nu distribuiți, că nu interesează pe nimeni…“. Poți să arunci praf în ochi celor care au îndrăznit să-ți dea note (mai) mici, deși tu ești eminent. „Ce înseamnă, la urma urmei, doamnă, să-i dați media 10?! E atît de greu?! Pierde premiul I“ (mă urmărește blestemul, deh!), „e păcat, doar la română îi iese 9“. Curat Caragiale: tocmai la Morală! De asta ne împiedicăm noi acum?! „Oricum e băiat bun“ („e de-ai noștri“, îmi vine să zic), „îl ascultați la o carte, vorbește despre ea și gata.“ Și mie îmi vine să intru în pămînt de rușinea interlocutorului, care nu dă semne că înțelege gravitatea acestei pretenții. Nici nedreptatea față de propriul copil, potențial pseudocîștigător al unei competiții ridicole. Curat „triumful talentului“, nu alta! Vă las să vă imaginați cum s-a terminat povestea. Și vă invit să aflați ce gîndesc elevii mei de la clasa a XII-a despre subiectul competiției/competițiilor școlare, al privitului peste umăr, către „culoarul“ celuilalt.
● Deși poate avea anumite efecte pozitive, competiția are, în principal, consecințe negative, încă de la început. De cînd eram mic, am fost comparat cu „cei mai buni“ decît mine și instruit, subtil sau direct, „să-i întrec“. De la grădiniță mi-a fost sădită în minte imaginea „celui mai deștept copil“, etichetată ca fiind adevăratul meu scop. Această mentalitate a rămas și la școală, mai tîrziu, și era prezentă și acasă. Modelul competiției ne face dușmănoși, invidioși, aroganți, motivați doar de cîștigul propriu, ne așază pe o scară: „Tu ești superior, tu ești inferior“, în cazul în care pe diploma ta scrie Locul II, o experiență pe care eu, tradițional și aproape ritualic, o trăiesc anual, și la clasă, și la concursuri. (Răzvan Andrei LAZĂR)
● Pe Instagram, o colegă cu care simți că te afli într-o competiție indirectă pune o poză cu un manual și un caiet de notițe, plin cu zeci de pagini scrise frumos. Închizi cu nervi Internetul – pare că ea a furat startul, că a învățat mai mult decît tine, așa că oftezi și te pui și tu pe scris orice, nu contează, oricum, scris să fie, să-ți dea impresia că nu pierzi nimic, că nu se instalează între voi vreo distanță. Apoi vă întîlniți pe stradă, nu vă cunoașteți prea bine, dar vă îmbrățișați și vă felicitați una pe alta pentru rezultatele uimitoare obținute. Competiția este, de fapt, cu noi înșine, cu ambiția și cu motivația noastră, pe care, poate, doar le hrănim prin această permanentă comparație cu ceilalți. Competitorii ne sînt, de multe ori, prieteni. Facem toți parte dintr-o generație salvatoare și, cînd sîntem împreună, nu separați de orgolii, ies la iveală lucruri minunate. (Alexia Ștefania DANCIU)
● Competiția se bazează strict pe note și pe medii, fenomen ce se amplifică pe măsură ce trece timpul. În școala primară, exista un „rînd al eminenților“, care dicta ordinea în clasă. La un moment dat, am ajuns și eu pe acest rînd, după o notă de 10 la un test. M-am luptat să rămîn acolo pînă la sfîrșitul anului. Devenisem mai ambițioasă și mai optimistă, dar privirile colegilor trădau un amestec de invidie și indiferență. (Ana-Maria NIȚĂ)
● Ce-ar fi dacă la un concurs, la olimpiadă, la bacalaureat, nu ne-am duce cu gîndul doar la cîștig? Și pierderea poate fi, la fel de bine, considerată acumulare de cunoștințe, de experiență. Am fost la olimpiada de română și am constatat cu uimire că rezultatele mele au fost mult mai bune decît m-aș fi așteptat. Am cîștigat fără să-mi fi propus asta. Competiția nu trebuie să ne domine, nici măcar să ne influențeze. Depinde de noi. Pentru mine, competiția nu este decît o simplă comparație cu celălalt, una inutilă, de altfel. (Ioana PETROȘEL)
● Competiția este naturală, nu ne naștem la fel, nu avem toți aceleași talente sau ambiții, însă gîndirea ieșită din sfera bunei-credințe ne înveninează sufletul și ne umbrește mintea. Ce te oprește să-ți apreciezi adversarul, să l privești cu admirație și să înveți din cîștigul său?! Am participat la competiții unde am fost privită într-un mod anume, tratată într-un fel anume – deși zîmbitoare, gazdele competiției nu m-au făcut să mă simt liniștită. Aparent figuri calde, erau foarte reci. (Lorena ȘERBAN)
● Sînt de părere că unde există competiție există cîștigători și perdanți. Toți cei care participă la competiția notelor, în clasă, ies în cîștig, fiindcă își îmbogățesc cunoștințele, află tot felul de lucruri noi. În școlile unde nu există competiție, nu există dorință de cunoaștere. Dar competiția trebuie să vină de la sine, să fie naturală, nu neapărat pornită de profesori. (Robert STAN)
● Într-a cincea, clasa mea a fost comasată cu alta, privilegiata școlii – erau acolo mulți copii energici și luptători. Eram aproape enervată de cît de repede găseau colegii mei un motiv pentru a începe un concurs. În mod normal, ar fi trebuit să intru în rîndul lor și să particip la competiție, însă eu îmi doream să mă lase să găsesc răspunsul la o problemă de matematică dată de profesoară fără presiunea de a mă mișca rapid, în scopul de „cîștiga“, lucru de care mie nu-mi păsa absolut deloc. Consideram atunci (ca și astăzi) că fiecare are inteligența lui, ritmul lui de dezvoltare, nu trebuie să dovedești nimănui nimic. (Claudia BĂLAN)
● Aveam un prieten foarte bun, în clasa a opta, cu care învățam la materiile pentru examen. La un moment dat, a început să fie egoist și să lupte pentru un punctaj mai mare decît al meu. M-am ambiționat și eu. Apoi nu am putut ține legătura, pentru că între noi apăruse dușmănia. În școală, competiția este bună, dacă știi să o controlezi, ca să rămînă constructivă. (Beatrice MIRICĂ)
● Mult timp am învățat pentru alții, pentru note, pentru pupici fericiți pe obraz, pentru laude, pentru orice altceva, dar nu pentru mine. Pînă la urmă, pentru cine învățăm?! (Nora POSTOLACHE)
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău. A fost distinsă cu titlul de profesor MERITO 2018, în cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.
