Despre barbaria războiului, Shakespeare vorbeşte ca un profet
George Volceanov: Shakespeare reflectă spiritul epocii în care a trăit. Eu mă detaşez net de dl Sever Voinescu şi de un alt distins prieten şi coleg, Adrian Papahagi, care văd în Shakespeare un monument nepereche. Shakespeare a făcut parte dintr-o reţea de mari valori care au alcătuit teatrul Renaşterii engleze, adică un moment de mare strălucire al culturii universale. Nu ştiu cîte alte epoci şi culturi naţionale au dat într-un interval foarte scurt, de 20-25 de ani, o pleiadă de asemenea autori uriaşi, cărora Shakespeare le-a fost îndatorat. Shakespeare nu ar fi fost ceea ce a ajuns să fie peste timp dacă nu ar fi beneficiat de şcoala lui Christopher Marlowe, Thomas Kyd, George Peele, Robert Greene, autori care au avut neşansa să se stingă din viaţă la scurtă vreme după apariţia lui Shakespeare. Shakespeare a desăvîrşit, de fapt, ceea ce se lucra de cîţiva ani pe scenele teatrelor londoneze. Iar războiul este o temă permanentă în teatrul Renaşterii engleze. Interesant de remarcat este că prima piesă „cultă” scrisă de doi autori laici a fost Tragedia Gorboduc, care este povestea unui război civil. Războiul nu a lipsit nici un moment de pe scenele elisabetane şi iacobite. Cumva firesc, pentru că Anglia a trecut prin perioade de mari tulburări, în acea vreme. Anglia purta un război de uzură împotriva Spaniei, împotriva statelor catolice şi a Vaticanului, fiind implicată pe mai multe fronturi în lupte cu Spania, atît în Ţările de Jos, cît şi pe oceanele lumii. De asemenea, Anglia se implica şi în războaiele civile din Franţa, în conflictul sîngeros dintre catolici şi hughenoţi. Războiul a fost, așadar, o temă ofertantă, prezentă la toţi contemporanii lui Shakespeare. Thomas Kyd creează celebra Tragedie spaniolă pe fundalul războiului dintre Spania și Portugalia, ceea ce s-a dezvoltat, de fapt, ca o franciză, cam ca la Hollywood; adică un spectacol de mare succes este reluat și de alții, reluat și de el însuși ulterior. Robert Greene scrie piese despre luptele dintre creştini şi musulmani, precum Selimus, sau despre luptele dintre englezi şi scoţieni. Shakespeare, practic, moşteneşte o modă a epocii sale cînd scrie piese despre războaie.
Sever Voinescu: Nu puțini comentatori ai lui Shakespeare spun că, în legătură cu războiul, concepția lui este cumva de natură augustiniană, apropo și de catolicismul lui Shakespeare. Războiul este pentru marele dramaturg, ca și pentru sfînt, o marcă a naturii căzute a omului fiind, de aceea, inevitabil. Vom face războaie noi între noi cît timp vom exista pe lumea asta. Acceptînd lucid această dureroasă consecință a stricăciunii omenești, constatăm că ceea ce poate oarecum salva moral războiul este ceea ce la Augustin se cheamă „războiul just”, definit clar ca acel război care pacifică. Cumva, ca în Hamlet, unde piesa se încheie cu tumultul curții deodată pacificat de victoria lui Fortinbras...
G. V.: Cei care-i contestă lui Shakespeare paternitatea scrierilor atribuite actorului originar din Stratford nu ştiu cît de multă carte se făcea în Renaştere în şcolile de șapte clase, așa-numitele Grammar schools. Acolo, de la 6 dimineaţa la 6 seara se trecea printr-o curriculă ce cuprindea autori greci şi latini, iar prin clasa a V-a deja Metamorfozele lui Ovidiu erau foarte bine asimilate. Introducerea în latină se făcea după manualul umanistului spaniol Juan Luis Vives şi se ajungea la un nivel înalt de specializare pe trivium şi quadrivium, cu accent pe gramatică, retorică și logică. Copiii de clasa a VII-a ajungeau să compună texte literare şi de teatru în limba latină şi chiar le jucau, ca actori.
S. V.: Ideea asta a unui război care totuşi aşază lucrurile, care pacifică, e de găsit la Shakespeare?
G. V.: La Shakespeare, războiul uneori aşază lucrurile, alteori nu le aşază. Într-adevăr, le tranșează de o parte sau alta a baricadei. Cît privește ideea de „război just”, ea se regăsește în piesele lui – de pildă, războaiele purtate împotriva tiranilor. Putem chiar să ne raportăm la situaţia internaţională şi la intervenţiile forurilor internaţionale care s-au pronunţat nu o dată pentru pentru război ca răspuns la unele agresiuni ale unor dictatori sau pentru restabilirea păcii în zone în care au existat asemenea agresiuni, ca de pildă în cazul invaziei irakiene din Kuweit, din 1991. La Shakespeare, spre exemplu, avem războiul împotriva lui Richard al III-lea, tiranul cu o conştiinţă greu încărcată. Se știe că personajul shakespearian se depărtează foarte mult de personajul istoric. Shakespeare fructifică o invenţie biografică bazată pe o scriere evident propagandistă pro-Tudor, a lui Thomas Morus, care-l demoniza pe Richard al III-lea pentru ca noua dinastie să se legitimeze. Shakespeare se distanţează, așadar, de personajul istoric, dar nu și de adevărul că tiranii îşi merită soarta, iar soarta lor este aceea de a fi victime la capătul unui război just. Un alt asemenea exemplu apare în actul I din piesa tîrzie a lui Shakespeare, The two Nobel Kinsmen, inclusă în canonul shakespearian pentru prima oară în ediţia Oxford Complete Works din 1984, dacă nu mă înşel. Piesa a fost scrisă în colaborare cu John Fletcher, dar contribuția lui Shakespeare în acest coautorat constă chiar în aducerea în scenă a războiului just iniţiat de Tezeu şi de cetatea Atenei împotriva Tebei conduse de tiranicul Creon.
S. V.: Pe lîngă uimitoarele intuiții ontologice, Shakespeare are și geniul privirii în jos și vede personaje ca Falstaff, personaje de zi cu zi, care umblă pe lîngă marii regi ce fac marea istorie...
G. V.: Se spune că în fiecare război există oameni care au de cîştigat şi întotdeauna cei care pierd sînt cei de jos. Interesant e că Falstaff, care din secolul al XVII-lea pînă spre secolul XX este personajul shakespearian cel mai popular și cel mai frecvent citat, nu este chiar la talpa societăţii. El este unul dintre profitori, unul dintre cei care au de cîştigat de pe urma războaielor civile purtate între casa regală Lancaster, dinastie inaugurată de Henric al IV-lea Bolingbroke, şi foştii lui aliaţi, care puseseră umărul la uzurparea regelui legitim Richard al II-lea. În acest război civil, Falstaff este un fel de recrutor și aș vrea să citesc cîteva pasaje amuzante, căci Shakespeare este un mare maestru al amestecării ororilor celui mai sumbru tragic cu comicul cel mai burlesc, acesta fiind chiar unul dintre ingredientele secrete ale teatrului shakespearian. Ceea ce vă voi citi vă va purta cu gîndul, sînt sigur, la recentele ştiri televizate referitoare la mobilizarea parţială din Rusia. Iată, de pildă, la apropierea de front, prinţul moştenitor al tronului îi spune disperat lui Falstaff, văzînd recruții: „Aoleu, derbedeii ăştia sînt de tot plînsul”, la care Falstaff îi răspunde: „Nu! Sînt numai buni de tăvăleală, sînt carne de tun. Or să umple o groapă comună la fel de bine ca ăi mai viteji luptători”.
S. V.: Groapa comună e una dintre cele mai atroce „realizări” ale oricărui război și ideea că e la fel dacă e umplută cu eroi sau cu derbedei mi se pare foarte puternică.
G. V.: Bineînţeles. Falstaff vorbeşte și despre corupţia existentă în timpul lui Shakespeare, pe care Shakespeare, prudent, o teleportează într-o epocă istorică mai îndepărtată. Și cît seamănă cu ceea ce e azi în Rusia, unde oamenii sînt gata să plătească bani grei ca evite înrolarea. Iată ce spune Falstaff, cel care face o bună afacere odată cu războiul: „...să ajung un hering marinat dacă nu mi-e ruşine de soldaţii mei. Mi-am bătut joc în ultimul hal de împuternicirea dată de rege pentru recrutare. Pentru 150 de soldaţi am primit vreo trei sute şi ceva de lire. Nu recrutez decît gospodari înstăriţi, fii de răzeşi. Îi caut pe becherii care au semnat deja contractele premaritale, care şi-au făcut deja de două ori strigarea în biserică, o adunătură de trîntori cu cheag care ar prefera să-l audă pe dracu’ decît pe toboşar şi care se sperie de bubuitul muschetei mai rău decît ciuta rănită sau raţa împuşcată în aripă. N-am recrutat decît nişte răzgîiaţi din ăştia cu inima în izmene şi mi-au dat şpagă la greu să-i las la vatră. Iar acum, toată compania e formată doar din stegari, caporali, locotenenţi, soldaţi, gentilomi. Nişte haimanale şi nişte zdrenţăroşi ca Lazăr de pe păretarul în care cîinii bogatului vin să-i lingă bubele. Nişte vai de mama lor care n-au mai fost soldaţi şi argaţi puşi pe liber pentru găinăriile lor, fiii mai mici ai unor fraţi mai mici excluşi de la moştenire, tejghetari zurbagii, rîndaşi intraţi în şomaj, căpuşele care se îmbibă pe timp de pace, de zece ori mai jerpeliţi decît un steag antic şi de demult. Uite, cu de-alde ăştia trebuie să completez efectivul, în locul celor care mi-au dat dreptul. De zici că-s 150 de fii risipitori în zdrenţe, care pînă acum au păzit porcii şi au halit roşcove şi pănuși”. Ideea asta de a trimite pe front oamenii inapţi, cum s-a şi întîmplat de fapt în Ucraina, îmi amintește iarăşi de paralela dintre teatrul shakespearian atît de îndepărtat ca dată şi zilele noastre.
S. V.: Am putut auzi și comentarii la piesele lui Shakespeare care spun că, de fapt, războaiele în viziunea lui sînt produsul părţii barbare din noi împotriva părții civilizate din noi. Se simte în Shakespeare un asemenea dispreţ sau o asemenea judecată morală radicală împotriva războiului?
G. V.: Atunci cînd nu există o cauză justă, ca în exemplele discutate mai devreme, apare un pretext. Şi de multe ori în spatele pretextului se află sfetnicii regali, se află Biserica, se află arhiepiscopul de York, așa cum azi se află Patriarhul de Moscova, poate. La Shakespeare războiul este prezentat în toată barbaria lui şi cu toate suferinţele lui. Sînt absolut sfîşietoare cele două scene din Henric al VI-lea – Partea a treia, în care, în urma unor lupte corp la corp, fiul îşi dă seama că şi-a ucis tatăl şi tatăl îşi dă seama că şi-a ucis fiul, combatanţii fiind în tabere diferite. Despre barbaria războiului, Shakespeare vorbeşte într-adevăr ca un profet, şi o să dau un citat din Eduard al III-lea, o piesă care pe mine m-a dus foarte mult cu gîndul la ce se întîmplă în Ucraina, pentru că găsim acolo exact comunicate de presă rusești. Iată un citat despre cruzimea invadatorilor într-un război imperialist, chiar dacă aceştia sînt englezi – trebuie să subliniem apăsat acest lucru: „Am cucerit puternicele oraşe Barfleur, Le Crotoy și Carentan […], pe altele le-am ras, lăsînd în urmă doar un deşert şi un drum bătătorit”. Cam asta a lăsat în urmă armata rusă în primele săptămîni de război, în timp ce avansa bombardînd bezmetic. Rusia continuă şi în ziua de astăzi să bombardeze ţinte civile la nimereală şi să distrugă oraşe, să le radă de pe faţa pămîntului. Tot despre barbaria războiului ne vorbeşte o scenă foarte grafică, spun englezii, foarte puternică vizual, dar care a fost scrisă de unul din cei patru coautori ai lui Eduard al III-lea, Thomas Kyd, însă versurile au aceeaşi capacitate plastică de a impresiona ca şi cele scrise de Shakespeare, şi o să întreb dacă nu cumva vă evocă un episod naval din bătălia dintre Ucraina şi Rusia: „Iar apa mării, la intrarea în radă, s-a înroşit de sîngele prelins prin crăpăturile bordajului, ţîşnind şuvoi din trupuri schilodite, ici cîte un cap zburat desprins de trup, iar colo mîini, picioare sfîrtecate se înălţau în aer azvîrlite ca praful verii învolburat de vînt”. Despre barbaria războiului aflăm şi dintr-o altă secvenţă din Eduard al III-lea, în care populaţia civilă se retrage îngrozită din calea invadatorilor, dau un citat: „Fugiţi, compatrioţi, iar de aveţi minte cătaţi-vă sălaş cît mai departe, de staţi pe loc, sub ochii voştri plînşi or să vă pîngărească soaţele şi or să-şi împartă bunurile voastre”...
S. V.: Nu vi se pare că tot ceea ce auzim aici de la Shakespeare este identic cu ce găsim în filmele de război de astăzi, fie ele americane sau nu?
G. V.: Ba da.! Un mare shakespeareolog contemporan, Russell Brown, a demonstrat clar că Hollywood-ul zilelor noastre reproduce metodele și mijloacele teatrului elisabetan londonez.
(fragment din dezbaterea „Război și (mai puțină) pace la Shakespeare” care a avut loc în seara zilei de 6 octombrie în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)
George Volceanov este anglist și lexicograf, reputat traducător al lui William Shakespeare.
