Despre automatismele minții umane și responsabilitate

Tema este una extrem de complexă și complicată, analizabilă în tratate întregi de psihologie și științe cognitive. Într-un spațiu restrîns, voi încerca totuși să fac o sinteză într-un limbaj cît mai accesibil, în context cultural, care să susțină o concluzie cît mai clară și să stimuleze noi gînduri și acțiuni practice, chiar dacă pe alocuri se pierd unele nuanțe. 

Din științele cognitive și psihologie știm că mintea umană este un agregat de prelucrări informaționale conștiente și inconștiente, iar cea mai mare parte a minții umane este și/sau funcționează inconștient. Prelucrările informaționale se referă la transformarea unui conținut mintal (input) în alt conținut mintal (output), pe baza unor reguli. Output-ul poate să fie cognitiv (ex. activarea unor concepte), comportamental (precedat de conținuturi ca tendințe cognitiv-comportamentale), subiectiv-emoțional (ex. tristețe) și psihobiologic (ex. activare psihofiziologică), cu relații complexe între aceste aspecte ale output-ului, mai ales sub aspectul că trăirile subiectiv-emoționale vin la pachet cu cele psihobiologice și sînt mediate de componentele cognitiv-comportamentale. Simplu spus, un fenomen psihologic este conștient  dacă are un dublaj simbolic/lingvistic, cel puțin în termenii prezenței sau absenței sale, altfel este considerat inconștient.

Analizele teoretico-experimentale din psihologie și științele cognitive ne spun că în funcție de relaționarea acestor trei componente – input/regulă/output – și de caracterul lor conștient sau inconștient avem în teorie 8 tipuri posibile de prelucrări mintale. Prelucrările conștiente se referă la acele prelucrări în care (1) toate trei componentele sînt conștiente (ex. utilizarea unei teoreme), caz în care sînt și intenționate, sau (2) la situația în care input-ul și output-ul sînt conștiente, dar regula nu, caz în care vorbim despre prelucrări conștiente automate (neintenționate) (ex. diverse asocieri între concepte); prin practică, prelucrările conștiente se pot automatiza, funcționînd inconștient (inconștient funcțional, ca în cazul deprinderilor, cum ar fi condusul autoturismului). Prelucrările inconștiente sînt automate (neintenționate) și se referă la situația în care: (3) input-ul, regula și output-ul sînt inconștiente (ex. percepția subliminală/implicită); (4) input-ul și regula sînt inconștiente, dar output-ul este conștient (ex. etapele primare ale percepției explicite); și (5) input-ul este conștient, dar regula și output-ul sînt inconștiente (ex. fenomenul de „priming”, cînd conceptul explicit de „doctor” amorsează implicit conceptul de „boală)”; acestea formează un inconștient structural, care nu este accesibil decît prin teorii/cercetări științifice. Inconștientul nu este așadar unul pulsional, psihanalitic, ci unul informațional. Situațiile (6, 7, 8) în care regula este conștientă, dar input-ul sau output-ul sînt inconștiente sînt posibile teoretic, dar neidentificabile și încadrate clar în funcționarea minții umane pînă acum.

Responsabilitatea pentru răspunsurile proprii este strîns legată de liberul-arbitru, în ideea că omul poate alege liber, adică intenționat, între diverse opțiuni. Această alegere intenționată atrage responsabilitatea personală pentru alegere și consecințele alegerii. Cînd vorbim de răspunsuri, accentul este pe cele comportamentale, deoarece acestea schimbă lumea și astfel îi afectează și pe ceilalți, dar nu se ignoră în analiză nici răspunsurile subiectiv-emoționale, cognitive sau psihobiologice. 

În ultimii ani, cercetările științifice au pus sub semnul întrebării faptul că omul poate face alegeri libere, intenționate, iar acest lucru aduce imediat în discuție responsabilitatea umană. Într-adevăr, mai multe cercetări de psihologie experimentală au arătat, spre exemplu, că intenția de a face un comportament apare simultan sau chiar după declanșarea mecanismelor neurobiologice din creier pentru realizarea acelui comportament. Așadar, deși fenomenologic avem impresia că intenția precedă și determină comportamentul, mecanismul psihologic subiacent arată că intenția nu cauzează comportamentul, ci cel mult îl semnalează la nivel conștient. Dar dacă omul nu face alegeri libere, intenționate, mai este el responsabil pentru răspunsurile proprii și consecințele acestora? 

În cazul prelucrărilor conștiente de informație, omul nu alege liber o anumită opțiune, dar poate inhiba psihologic anumite prelucrări conștiente de informație, iar ceea ce rămîne pare fenomenologic opțiunea proprie (alegerea liberă). Sîntem pregătiți să inhibăm cel mai bine comportamentul, avînd probleme mai mari în a inhiba cogniții (ex. uneori apare efectul contraintenționat descris de psihologul Daniel Wegner, cînd dacă îți propui să nu te gîndești la „ursul alb”, îți vine mereu în minte) și trăiri subiectiv-emoționale / răspunsuri psihobiologice (ex. uneori supresia emoțiilor le poate amplifica). Probabil că această abilitate are și o explicație evoluționistă, în contextul în care răspunsul comportamental este mai relevant pentru întregul grup decît gîndurile, trăirile subiective sau răspunsurile psihobiologice proprii. În acest context, omul rămîne responsabil pentru opțiunea pe care nu a inhibat-o. Psihoterapia validată științific (ex. cognitiv-comportamentală) ne poate ajuta să folosim mai bine inhibiția cognitivă și/sau să o completăm cu tehnici eficiente de schimbare a răspunsurilor (ex. activare comportamentală, restructurare cognitivă și acceptare, relaxare și inhibiție reciprocă).

În cazul prelucrărilor inconștiente de informației, lucrurile sînt mai complicate. Omul poate controla, prin inhibiție psihologică, doar exprimarea completă a output-ului – de la tendințe subiective-cognitive-comportamentale-psihobiologice la exprimări propriu-zise ale acestor răspunsuri –, prin raportare la contextul în care acesta apare, și asta mai ales dacă este detectat în faze incipiente (tendințe). Și aici, output-ul comportamental este mai ușor de controlat prin inhibiție psihologică decît celelalte răspunsuri.

În concluzie și într-un limbaj mai simplu, contextul în care ne aflăm declanșează automat o avalanșă de prelucrări informaționale conștiente (unde fenomenologic apare, simultan sau ulterior, și intenția declanșării lor) și inconștiente. Aceste legături între context-prelucrări informaționale se formează în cadrul educației și socializării (ex. ce faci și ce nu faci în anumite contexte). Așadar, este și responsabilitatea societății să ofere educație/socializare adecvată individului. Tot prin educație și socializare sîntem învățați ce contexte să alegem și pe care să le evităm. Și aici este și responsabilitatea societății să ofere educație/socializare adecvată individului. Odată declanșate aceste prelucrări informaționale sau răspunsurile lor la interfața cu lumea fizică, pot fi în principiu controlate, prin inhibiție psihologică, mai ales cele comportamentale, mai greu cele subiectiv-emoționale, cognitive și psihobiologice. Lipsa controlului arată fie capacitate scăzută de inhibiție psihologică, fie lipsa valorilor care să o angajeze, în final însă, ambele situații, noi fiind responsabili, ca indivizi, de răspunsurile noastre și de consecințele lor. Așa cum spuneam mai sus, psihoterapia validată științific (ex. cognitiv-comportamentală) ne poate ajuta să folosim mai bine inhibiția cognitivă și/sau să o completăm cu tehnici eficiente de schimbare a răspunsurilor, crescîndu-ne astfel și responsabilitatea pentru acțiunile proprii și consecințele acestora.

Profesor univ. dr. Daniel David este rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, președintele Asociației Psihologilor din România, membru corespondent al Academiei Române și membru al Academia Europaea.

Foto: wikimedia commons