Despre adevăr în epoca post-adevăr

Bogdan NEDEA
Publicat în Dilema Veche nr. 698 din 6-12 iulie 2017
Despre adevăr în epoca post adevăr jpeg

„In an open relationship“ ar fi statutul relaţional pe care preşedintele american pare să îl aibă cu adevărul, dacă acest statut ar fi prezentat în termenii triviali ai Facebook-ului. Desigur, Donald Trump nu este primul preşedinte american care să fi minţit în timpul mandatului şi cel mai probabil nu va fi nici ultimul. De la Nixon la Reagan şi pînă la Clinton, ocupanţii „celei mai oneste funcţii din stat“, aşa cum a ajuns să fie cunoscută după George Washington (cel despre care se spunea că nu putea spune o minciună) au avut momentele lor în care onestitatea nu a fost principala lor calitate – ca să ne exprimăm cît mai diplomatic. Cartea 935 lies de Charles Lewis este o colecţie a acestora. Cu toate acestea, nici unul nu a reuşit să adune o colecţie atît de impresionantă de neadevăruri aşa cum a făcut Trump în primele sale luni de mandat.

Înainte de a emite judecăţi de valoare trebuie să admitem faptul că Donald Trump este omul potrivit la locul potrivit. Mandatul său se desfăşoară în plină ascensiune a fenomenului post-truth (denumit generic şi post-factual, care este o cultură politică în care dezbaterea este încadrată în spectrul emoţiilor şi este deconectată de la realităţile politice), un fenomen care a început să ia amploare dinainte de mandatul lui Donald Trump. El este doar un exponent foarte bun al acestei realităţi (sau irealităţi, dacă e să vorbim punctual), ştiind să joace foarte bine jocul şi ce butoane să apese pentru a-l domina.

În fapt, el s-a folosit de o tendinţă care exista deja de mai mulţi ani pe scena internaţională: conceptul de fake news, adică ştiri false. Deşi diseminarea ştirilor neadevărate este o realitate din cele mai vechi timpuri (inclusiv despre Caesar se dădeau ştiri false), fenomenul a luat amploare odată cu dezvoltarea şi imposibilitatea de a verifica informaţia găsită pe site-urile de socializare. În ultimii ani, principalii reprezentanţi ai curentului şi cei care îl stăpînesc cel mai bine sînt ruşii. În SUA lui Trump, fenomenul a dobîndit o nouă valenţă: nu a ţintit către a face populaţia să creadă o minciună, ci a-i face toţi să se îndoiască de orice fel de ştire. Iar acest debuşeu era necesar în special în cazul unui candidat care părea neverosimil el însuşi fără ajutorul altora.

Candidatul Trump a avut nevoie de o astfel de strategie într-o campanie în care toate şansele erau împotriva lui, în care era ridiculizat şi în care afirmaţiile sale erau contrazise cu dovezi şi dur criticate de un corp de presă care nu avea nevoie să cîştige încrederea populară. Candidatul Trump, în schimb, da. Preambulul acestei strategii a fost poziţionarea lui ca exponent al „adevărurilor nepopulare“, adică acele afirmaţii pe care oficialii s-au ferit mereu să le spună, în special despre propria ţară. Acest tip de sinceritate critică la adresa unei Americi disfuncţionale i-a atras susţinerea unei mari părţi a electoratului care se declara sătulă de politicianul de carieră. Odată cîştigată această încredere, ea a devenit oarbă pentru susţinătorii viitorului preşedinte şi deci o modalitate de a aduce o alternativă la adevăr. Impulsul său de a împărtăşi gînduri netrecute prin filtru l-a făcut un personaj popular în alegeri şi tot acesta este unul din neajunsurile ca preşedinte. Următorul pas a fost acela de a decredibiliza presa care putea să îl decredibilizeze. Tradiţional, în SUA, relaţia presă-administraţie este una benefică ambelor părţi: presa cîştigă audienţă (şi implicit bani) prin diseminarea mesajelor administraţiei, iar administraţia îşi vede mesajul ajuns la cît mai mulţi oameni.

Probabil alergic la empiric, Donald Trump a găsit o alternativă la acest barter: diseminarea propriului mesaj (şi automat a propriei realităţi) prin intermediul Twitter, realizînd că nu are foarte multă nevoie de mass-media. Eliminînd intermediarul şi beneficiind de atenţia directă a electoratului său, preşedintele a putut să emită judecăţi de valoare în ceea ce priveşte diverse trusturi de presă făcîndu-le frecventabile sau nu (un astfel de exemplu este Breitbart). Practic, a reuşit să le facă de ruşine şi astfel să le inducă o formă de supunere, o strategie care a funcţionat întrucît presa televizată este pe antepenultimul loc în topul încrederii populaţiei în SUA, eliminînd astfel din joc instituţia care putea să îl tragă la răspundere pentru ceea ce zice şi ceea ce face. Ca să ne dăm seama de atmosfera din jurul preşedintelui, unul dintre consilierii acestuia, Steve Bannon, a declarat pentru NewYork Times că „presa de elită este partidul de opoziţie“ şi că „ar trebui să îşi ţină gura“.

Astfel, cred că putem afirma că mare parte din ascensiunea la putere a lui Donald Trump a fost construită pe atacurile îndreptate împotriva structurilor care puteau contesta veridicitatea afirmaţiilor sale aducînd totodată şi dovezi. Nevoia lui e să definească presa ca pe un element elitist care a ignorat timp de atîta timp omul de rînd şi, poziţionîndu-se ca o alternativă la aceasta, a cultivat neîncrederea de care avea nevoie pentru momentele în care minţea sau exagera.

Expresia „ţara mă crede“ este cel mai bun exemplu care demonstrează complicata relaţie pe care preşedintele Trump o are cu adevărul. Provocat de un reporter ABC News să susţină cu dovezi afirmaţia că milioane de oameni au votat ilegal în alegerile din SUA – motiv pentru care el a pierdut votul popular –, preşedintele a declarat: „Ştii ce e important? Că sînt milioane de oameni care sînt de acord cu mine cînd spun asta“. Mai mult, nu o dată el a justificat afirmaţii pentru care nu a adus dovezi cu evenimente care s-au întîmplat ulterior, transformînd practic neadevărul în adevăr post-factum. În acest caz, Donald Trump este pe cale să devină primul preşedinte apărat nu de puterea funcţiei pe care o ocupă, ci de „reach-ul“ postărilor sale pe Twitter şi puterea pe care acestea i-o dau.

În definitiv, acesta este principalul subiect: distragerea atenţiei publice de la cazurile cu adevărat importante – implicarea şi întîlnirile cu Rusia din timpul campaniei, abuzul de putere în cazul directorului FBI James Comey şi, în general, o pleiadă de greşeli, bîlbe şi gafe făcute din poziţia de lider al lumii libere. Creator şi adept al conceptului „adevărului hiperbolizat“ (în cartea sa The art of the deal), conform căruia „oricine este dispus să creadă că ceva este cu adevărat mare şi spectaculos (…) pentru că marile mase ale unei naţiuni sînt mult mai coruptibile în natura lor emoţională decît în cea voluntară, iar în natura lor primitivă şi simplistă sînt mai pregătiţi să cadă victima unei minciuni mari decît a unei minciuni mici“, Trump pare să fi găsit reţeta perfectă pentru epistemologia secolului 21: adevărul este adevărat, însă neadevărul funcţionează mai repede şi mai bine. Liderul de la Casa Albă este un episod periculos atît pentru propria-i ţară, cît şi pentru scena internaţională, iar cocktailul de megalomanie, semidoctism, nepregătire, încăpăţînare şi aroganţă s-ar putea dovedi a fi prea mult chiar şi pentru poziţia pe care o ocupă. 

Bogdan Nedea este analist de politică externă, specialist în spaţiul ex-sovietic. În ultimii zece ani a publicat şi co-semnat mai multe lucrări dedicate securităţii energetice, radicalizării religioase şi analizei conflictelor şi crizelor internaţionale.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.