Departe
Pe la șapte-opt ani știam deja ce vreau să fac în viață – să călătoresc prin toată lumea și să scriu despre ce văd pe drum, să scriu mai mult pentru mine. Îmi era de-ajuns. Și acum îmi e. Pe vremea aceea mă interesau îndeosebi meciurile de fotbal, filmele de cinema și viețile scriitorilor, care mi se păreau unii dintre puținii care înțeleseseră ceva din existență. Și un lucru știam sigur: eu nu voi sta într-un singur loc, voi trăi mai mult în străinătate, mai mult pe drumuri. De unde pînă unde? Nu cunoșteam nici un om care să fi văzut măcar Parisul sau care să cunoască măcar un om care să fi văzut măcar Parisul.
Abia ieșisem din dictatură, dar, e drept, țara noastră îmi era cunoscută de pe la trei-patru ani, de cînd călătoream prin munți și tabere școlare cu părinții mei, profesori de matematică amîndoi. Pe la doișpe ani dobîndisem deja o anumită privire asupra vieții pe pămînt, fără să am însă (slavă zeului, nu-l am nici acum) un punct de vedere fix, inflexibil. De aceea nici n-am putut să mă statornicesc vreodată în vreo ideologie, oricare ar fi ea.
Despre moarte știam cam așa: dacă moare un om, e coborît în pămînt și pentru oameni asta înseamnă că s-a dus la ceruri. Ciudate creaturi acești oameni.
Despre istorie (chiar și despre istoria oamenilor de la noi din oraș) aflasem: cei decenți, cei cumsecade, cei cu bun-simț, cei muncitori, cei onești nu au nici un loc în istorie (și mai au și o viață grea). Istoria e terenul de joacă al criminalilor, al psihopaților, al celor cruzi, grădinița nelegiuiților, a tîlharilor, a escrocilor. Istoria e mai mult despre războaie și conducători decît despre restul oamenilor, și tocmai de aceea restul oamenilor o adoră. Dacă le iei și suferința, ce le rămîne? Și mai intuiam că în istorie gloata există doar ca să dea sînge și decor. Mă gîndeam că așa e peste tot pe pămînt și asta mă întrista. Unde să te mai duci, în ce străinătate, dacă așa e peste tot? Dar nu era după mine.
Despre supraviețuire, pe la cincisprezece ani, cînd îmi muriseră deja mai mulți prieteni și cunoscuți, îmi dădusem seama că nu e o problemă de morală și că nu supraviețuiesc aceia virtuoși. Ci doar cîștigătorii la loteria genelor, cei care au avut noroc sau au fost pur și simplu excesiv de prudenți. Tot pe atunci dădusem de sensul vieții, și anume acela că nu există un singur sens al vieții – cîți oameni, atîtea sensuri. Turma mi se părea, de aceea, cel mai mare dușman al individualității, al libertății și al fericirii. Nu eram și nu sînt nici acum interesat să aparțin vreunui grup. Așadar: iată-mă, un lup singuratic. Voi călători singur și, dacă am noroc, alături de femeia iubită și atît. Unde, pe ce drum? Străinătatea mă aștepta – dar stați un pic, cronicarii, gazetarii sportivi călătoresc. Acesta e drumul, cum pe ce drum?
Apoi, flăcăiandru, mă mai uimeau iluziile, capacitatea formidabilă a oamenilor de a nu vedea lucrurile cum sînt. Despre nașterea omului: o femeie se împreuna cu un bărbat și uite așa – pruncul. Dar de ce era acest nou-născut un dar venit din ceruri, un îngeraș? Măi, oameni buni...
Despre luciditate: cei care vedeau lucrurile cum erau, nu cum ar fi vrut să fie, erau întotdeauna puțini, o minoritate. Și credințele oamenilor despre puritate mă scoteau din sărite: indivizii care trăiau în armonie cu natura, spălîndu-se cel mult o dată pe an, treceau drept reprezentanți ai purității. În străinătate, sigur nu era așa. Trebuia să plec, și încă mai repede.
Așa cum orice rîu își cunoaște albia, așa îmi cunoșteam și eu destinul: nu era aici, în orașul nostru, nici în marele oraș, nici măcar în țara românească. Eu eram al drumului. Și de aproape douăzeci de ani am tot fost al drumului. Cea mai mare parte a vieții mele am petrecut-o în avioane, în aeroporturi, în gări, pe vapoare, în trenuri, în hoteluri. Sînt un călător, am văzut cîte ceva din lume și, ca Socrate, am aflat, din fericire, că nu știu nimic. Lumea rămîne mereu mare.
Străinătatea s-a schimbat în ochii noștri. Cînd eram copii, străinătatea însemna Canada și ea era pentru totdeauna o graniță de unde nu puteai reveni – ca moartea. Știam un subinginer care avea o fată plecată în Canada, de acolo primea cele mai uimitoare lucruri pe care o minte omenească le-ar fi putut concepe. Apoi străinătatea însemna că poți să evadezi din gri. Am copilărit într-un oraș monoindustrial muribund. Murind fabrica de armament, în jur coborau foamea, dezgustul, sila de lume, deznădejdea. Oamenii erau triști, iar străinătatea încă era lumea liberă. Doar acolo puteai fugi. De aceea era groaznic să vezi oamenii care se întorceau și cu o altă poveste: nici acolo nu era bine! Cum Dumnezeu?...
Așa am ajuns un tînăr sceptic, încredințat că peste tot domnesc impostura, răutatea, prostia și haitele de oameni, de care e mai înțelept să te ferești. Entuziast nu am fost niciodată decît în fața artei. Dar dorința mea de a fi departe, mereu mai departe, era mai puternică decît deziluzia. Dacă totuși greșeam? Dacă nu e așa? Dacă sînt totuși oameni pe lume? Unde sînt? Voi pleca să îi caut. Trebuie.
Și în acești aproape douăzeci de ani de cînd umblu tot pămîntul, am mai aflat ceva: toți sîntem străini. Sînt oameni care au rădăcini și sînt oameni care au aripi. Eu am aripi. Și încă un lucru am mai aflat: sînt puțini oameni întregi pe lume, foarte puțini, dar pentru ei merită să îi înduri pe toți neisprăviții pămîntului. Am rămas, vedeți bine, naiv: încă mai cred că undeva, departe...
Bineînțeles că drumurile duc și înăuntru, dar mai e totuși lumea asta toată și toată poezia lumii. Ca să o văd a meritat să trăiesc, totuși, o viață de om pe pămînt. Mereu străin, niciodată împăcat, pururi călător, cu ochii ăștia care vor să vadă și inima care nu se umple niciodată, ca în Ecleziastul, pur și simplu, fără străinătate, eu n-aș fi putut trăi.
Departe am fost, din cînd în cînd, chiar și fericit. Nu e mult, dar, ca om care nu are nici o proprietate și nici nu vrea să stăpînească nimic, e tot ce am, tot ce am avut și voi avea vreodată.
Iar aici pun punct și zbor încă o dată către Insulele Canare.
Andrei Crăciun este scriitor și jurnalist.
Foto: wikimedia commons (fortepan)
