Democratizarea fără decomunizare
De ce nu ne-a ieşit decomunizarea societăţii româneşti? Asta e una dintre acele întrebări la care există o abundenţă de explicaţii " cauzele împotrivă prea multe, cele în favoarea, prea puţine, astfel că întrebarea pare redundantă. În 1992, peste 70% din români spuneau că ne-ar trebui un lider precum Ceauşescu. Ce pretenţii să avem? Important este că ne-a ieşit democratizarea societăţii româneşti: chiar dacă avem în faţă un nou rînd de alegeri prezidenţiale în care vom vota mai ales între oameni care nu ne plac, alegerile vor fi în mod veritabil competitive şi democratice. Tindem să uităm asta adesea, dar Europa e plină de alde noi, pentru că am avut succes la integrarea în UE şi NATO. Aceste două lucruri, democratizarea şi integrarea euroatlantică, le-am realizat împreună cu oamenii fostului regim în mare parte, şi asta explică şi imperfecţiunea sau, dacă vreţi, fondul dubios al multor forme adoptate după 1989. Am abuzat un pic, prin lucrările mele academice, de acest titlu: democratizare sau europenizare fără decomunizare; am făcut-o numai pentru că spune totul. Asta e, şi e destul de original ca traseu de ţară. Majoritatea analiştilor vor spune că forţa de gravitaţie europeană e cea care a făcut miracolul " puterea de transformare peste frontiere a unui centru democratic şi dezvoltat. Aşa o fi " destul să îl vezi pe Vadim Tudor dînd din coate să prindă un loc la centru după ce a intrat în Parlamentul European ca să îţi dai seama că există ceva. En fin de compte, am ieşit mai prost decît cei care au făcut democratizarea prin decomunizare? În primul rînd, aceştia au fost mai puţini decît se crede. Numai în RDG şi în Estonia, de exemplu, judecătorii care colaboraseră cu fostul regim au fost daţi afară (aproape toţi). În RDG, au fost înlocuiţi cu vestici. În Estonia, populaţia răbdătoare (şi mititică) a aşteptat vreun an pînă au fost antrenaţi alţii noi, răstimp în care nu s-a judecat nici un proces. Peste tot, bătălia dintre elita veche şi cea nouă a fost echilibrată. În Republica Cehă, după ce a expirat termenul de lustraţie, comuniştii s-au întors imediat înapoi în politică. Nicăieri în rest nu plecaseră, şi din nimic. Au schimbat doar generaţiile. Asta nu înseamnă că şi la capitolul comunişti, şi la capitolul anticomunişti nu sîntem inferiori Europei Centrale. Nu cred că puteam face nimic să fie altfel: dar asta rămîne situaţia. Să explic de ce. Revoluţia anticomunistă a avut trei temeiuri. Unul a fost cel numit principiul demonstraţiei, care a acţionat la fel peste tot: lumea a văzut că, în ciuda propagandei de partid, în Vest se trăieşte mai bine ca în Est, şi partida a fost pierdută de comunişti, care au devenit şi ei convinşi de inferioritatea sistemului lor. Al doilea a fost pactul social, solidaritatea claselor în faţa regimului, izvorîtă din coeziunea existentă în Europa centrală, care avea intelectuali adevăraţi, şi care nu s-a produs la noi, care aveam doar imitatori sau dandies. Jessica Douglas-Home a remarcat nemulţumirea unor disidenţi intelectuali care, invitaţi la un cocktail la ambasada britanică în anii ’80, se întrebau cine e Vasile Paraschiv şi de ce e invitat în acelaşi timp cu ei. Al treilea a fost principiul naţional, de care am fost privaţi prin retragerea trupelor sovietice de la noi. Aşa se face că, în timp ce în ţările baltice sau Polonia revoluţia anticomunistă a fost şi una de eliberare naţională, printr-o simplificare, la noi ea a căpătat caracterul mult mai infect al unui război civil. Alţii au aruncat afară din ţară comunismul asiatic, vorba lui Kundera, noi am rămas cu el pentru că era indiscutabil indigen spre sfîrşitul său, cu tot efortul de a-i blama pe Pauker sau Roller. În primul an al comunismului, partidul s-a umflat cu vreun milion de adepţi, să nu ne iluzionăm că erau doar alogenii. Fără solidaritate socială şi elan naţional, condusă doar de dorinţa unui trai mai bun, revoluţia noastră a fost de la început bearcă, pentru că la un trai mai bun poţi ajunge pe căi felurite, prin subvenţia gazului casnic, ca în Bielorusia, sau pe calea vreunui joc piramidal, ca în Albania, sau prin privatizare cu vouchere: matter of policy, no longer of politics. Dl Iliescu a căutat a treia cale pe care încă nu o găsiseră reformiştii gulaş din Ungaria prin ’80-’90: şi să ne spună mersi că ne-am mobilizat pînă la urmă contra lui, că altfel o mai căuta şi azi. O revoluţie este, în accepţiunea tocquevilliană, o bătălie între o elită nouă şi una veche. Elita nouă nu exista, deci nu prea avea cum să cîştige. Dincolo de cauzele astea mari şi structurale, cauzele care ţin de acţiunea umană au fost de asemenea în defavoarea noastră. Partidei noastre i-au lipsit şi înţelepţii, şi oamenii de acţiune. Am colaborat excelent, peste diferenţa de generaţii, cu domnii Banu Rădulescu, Ticu Dumitrescu şi Vasile Paraschiv, dar dacă era să-i strîngem pe cei pe care aş fi preferat să-i avem alături faţă de cei care mai degrabă stricau cauzei noastre, am fi rămas o mînă de oameni. Cum să faci partid cu Roxana Iordache, Victor Roncea şi alţii ca ei? Ani de zile m-am întrebat dacă nu cumva ne-a infiltrat Securitatea cu tot felul de radicali cretini, ca să ne compromită, acum dau din umeri: am văzut prea multă prostie şi egoism în România ca să cred că e opera Securităţii. Între timp, oameni legaţi de fostul regim au privatizat ei anticomunismul, cu succes, şi aşa au ajuns nepotul Gizelei Vass, urmaşul Brătienilor, diverşi cetăţeni de la "Ştefan Gheorghiu" purtători de steag, copii de stalinişti cronicarii prietenilor lor de familie, şi autori de Cîntarea României producători ai Memorialului Durerii. Cauză să fie, că servitori se găsesc! Şi una peste alta, nu am ieşit aşa de rău: că puteam să avem transpusă în viaţă iniţiativa din 1990 a lui Mihnea Gheorghiu de a transforma Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (un departament al Secţiei de Propagandă a Comitetului Central) în Academia de Ştiinţe Morale. Dat fiind că s-a găsit cine să se opună, ne-am ales doar cu Mihnea şi alţi cîţiva membri în Academia mare, din care nu a fost nimeni expulzat, cu excepţia perechii Ceauşescu, prin împuşcare. Noroc cu Curtea de la Strasbourg, care a rezolvat discriminarea făcută Partidului Comuniştilor Nepecerişti de către statul român, care nu permisese, în zelul său, înscrierea acestor singuri comunişti oneşti şi pe faţă. O revoluţie este, în accepţiunea tocquevilliană, o bătălie între o elită nouă şi una veche. Elita nouă nu exista, deci nu prea avea cum să cîştige. Fărîmele ei erau mai degrabă penibile. Excepţie făcînd presa, care a atras repede tot ce era bună energie şi dorinţă de a emula un model occidental. În 1998, eram măcar cu ceva favorizată la TVR faţă de Andrei Pleşu la Externe: eu puteam găsi înlocuitori pentru crainicii lui Ceauşescu în noua generaţie de ziarişti mai uşor decît putea el să înlocuiască vechii diplomaţi cu alţii noi. Vorba lui Petru cel Mare, nu erau oameni! Cînd a fost nevoie de efort la integrarea europeană, întrebaţi-mă cu cine am lucrat în lobby-ul extern şi cine a dus greul cîţiva ani mai tîrziu. Răspuns: cu vechi şi noi securişti din Externe, ei au fost mai eficienţi şi mai capabili de mobilizare across party lines, în vreme ce parveniţii noştri erau în căutarea unei rente, cu sau fără jacuzzi. În rezumat: mi-a plăcut să-i dau afară pe Roşiianu şi compania teveristă (de altfel, unii cred că au făcut un salt în carieră cu acea ocazie), am strîns multe mîini de foşti comunişti de vîrsta a treia la demonstraţia pro-Monica Macovei din 2007, cărora le port o profundă stimă şi recunoştinţă, în vreme ce prietenii mei anticomunişti s-au trezit de-abia azi să o apere (pe Elena Udrea), nu am nici un interes în dezbaterea profundă dacă Emil Constantinescu sau Traian Băsescu a fost liderul anticomunist mai bun, ştiind că de-abia am supravieţuit leadership-ului celor doi, sau cine dintre Marius Oprea sau Vladimir Tismăneanu e mai îndreptăţit să fie purtătorul de cuvînt al taberei noastre. Asta e ca şi monumentul din vîrful dealului la Nucşoara, pe care scrie că acolo au fost nişte luptători anticomunişti (mic-mic), cărora li s-a făcut un monument din bugetul Ministerului Lucrărilor Publice (mai mare), în timpul preşedinţiei luminate a lui... (cu caractere enorme). Dacă ăsta e anticomunismul nostru, eu cer să fiu scuzată din el, fără a mai avea nimic de adăugat. Alina Mungiu-Pippidi este politolog, specializată în postcomunism. A ţinut conferinţe despre tranziţia ţărilor ex-comuniste la mai multe universităţi, printre care Harvard, Stanford, Princeton şi Oxford. În prezent este profesor la Hertie School of Governance, Berlin. Este consultant pentru România şi Europa de Est al mai multor instituţii internaţionale, precum Banca Mondială, UNDP şi Freedom House. Ultima carte publicată (împreună cu Gérard Athabe): Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara (Editura Polirom, 2002).
