Delta Dunării albastră, mov şi verde
Nenorocirea s-a întîmplat pe la zece fără un sfert. Seara. După ce descoperisem încă de la prînz, golind rucsacul şi scotocind prin cort, că mi-a rămas un singur pachet de ţigări. Jalnic e că, înainte de-a arunca ultimul chiştoc (şi de-a-l strivi cu cizma), mă amăgisem ore întregi că voi fuma mai rar, cu un fel de raţie. Şi n-am izbutit, fireşte, pentru că timpul, în Deltă, s-a lungit, fără măsură, de cîţiva ani, s-a tot umflat şi s-a lenevit de cînd peştele a început să dispară. Cum era sfîrşit de octombrie şi senin sticlă, se lăsase un frig colţos. Cu haine groase, am tropăit pe mal neatent la lansete şi la sunetele apei, am ronţăit doi pumni de seminţe şi am încercat să mă conving că dimineaţa, cînd urma să strîngem tabăra, nu e departe. La lumina lanternei şi la capătul unei săptămîni de pescuit, am răscolit iarăşi bagajele, fiindcă totdeauna se ascund lucruri neştiute într-un mare balamuc. N-am găsit ce căutam, dar am dat peste nişte bomboane cleioase, cu mentă, risipite printre medicamente. Nişte porcării. Apoi, cînd a trecut de unsprezece (sau doar mi s-a părut), m-am suit în barcă. Altfel, ca să ştiţi, un prieten adevărat nu moţăie cînd e lună plină şi nici nu ţine teorii anti-tabagice pe grinduri pustii. Ernest s-a urcat şi el în barcă, poate de mila mea, poate în amintirea zilelor în care fuma ca turcul, poate de dragul nopţilor în care, tihnit, încă visează cum trage dintr-o ţigară nesfîrşită. Am ieşit în mijlocul Dunării fără zgomot, am privit în susul şi în josul apei, am şuşotit o vreme, nu mult, neştiind încotro s-o apucăm, către focul care se zărea la vale, cam la doi kilometri, sau către satul aflat în cealaltă parte, la o distanţă de trei ori mai mare. Tot aşa, ca să ştiţi, prietenii au cîteodată păreri diferite, iar mirajul tutunului, printre sălcii şi întinderi de stuf, e de neîmblînzit. Am pornit, aşadar, pe curent, eu " încrezător şi grăbit, el " sigur că facem o prostie. Iar punctul acela mic, gălbui a tot crescut, pînă cînd n-a mai fost doar un punct sau o pată licăritoare, ci un foc în toată regula. Aşa, din barcă, de la zece metri de mal, am dat bună seara şi am vorbit cu oamenii trîntiţi în iarbă. Erau nefumători. Toţi. Ce oameni! Cît am vîslit spre sat, un ceas, un ceas şi jumătate, luna s-a ridicat în vîrful cerului. Era al naibii de frig, simţeam mai ales la brîu şi la ceafă, dar frigul n-a fost în stare să încurce socotelile lunii. Şi luna, jur, s-a apucat de scamatorii. Mai întîi a acoperit Dunărea cu o pulbere aurie, scînteietoare, pe urmă a făcut ca doi copaci uscaţi, încă în picioare, să pară un moş şi o babă stînd la taclale, ne-a scos în cale o lebădă cenuşie şi nişte cai încinşi de-a binelea, alergînd, a dat vîntului puterea să poarte foşnetele bălţii, ţipetele păsărilor de noapte şi mirosul izmei, a şters din mintea noastră şi din peisaj toate păcatele Deltei de azi (invazia motoarelor, a gunoaielor, masacrul făcut de braconieri, cîte şi mai cîte). Pe deasupra, în timpul acela lung, umflat şi leneş, timpul în care eu vîsleam, iar Ernest stătea tolănit în coada bărcii, cred că luna a reuşit un număr de iluzionism uimitor. Ne-a făcut fericiţi. Mai tîrziu, după ultimul cot al Dunării, Mila 23 a apărut în sfîrşit. Fiind la rame, stăteam cu spatele către sat, aşa că l-am văzut pe prietenul meu săltîndu-se pe banchetă şi arătînd cu degetul. A spus doar atît: Las Vegas! Las Vegas, nenică! M-am răsucit şi am dat cu ochii peste o mulţime de lumini albastre, mov şi verzi, care se aprindeau şi se stingeau ritmic, ca la o reclamă uriaşă. A fost un şoc. Electric. Abia în dreptul becurilor acelora zvăpăiate am cercetat locul în toată oribilitatea lui. O pensiune scumpă şi urîtă, un gard pieptos ca un buldog, o alee cu dale pe digul de pămînt, un podeţ din fier forjat, un ponton cu felinare, băncuţe şi balustrade lucioase, iar jos, aliniate ca la carte, şase şalupe vînjoase, un fel de jeepuri fără roţi. Deasupra trona firma mare, multicoloră, apucată de streche. Flash-urile aruncate din secundă în secundă treceau Dunărea la vechea cherhana, ca să fie limpede că nici acolo nu mai e ce-a fost, ci un hotel adormit. Dincolo de miezul nopţii, pensiunea părea o fondantă pe colivă. Am străbătut satul pe mijlocul apei, cît să-l pot privi în voie. Dacă în urmă cu opt ani nu exista nici o casă cu etaj, acum sînt cu zecile, dacă la fiecare poartă erau priponite bărci de lemn şi numărai cinci-şase motoare, acum e pe dos, parcă lotcile au ajuns piese de muzeu. În rest, fiindcă şi înălţimea contează pe lume, s-au ivit o antenă gigantică şi un hotel cu cinci niveluri, ca la munte. Am ajuns la cîrciumă chiar cînd tanti Mariţa punea lacătul la uşă. Căsca de zor, dar s-a întors din drum şi mi-a vîndut tot ce-am vrut. Am fumat trei ţigări la rînd, pe bolovanii de la mal. Cîndva, nu ştiu la a cîta ţigară, Ernest mi-a zis: bă, ce-am îmbătrînit!
