Definiţii în oglindă despre cupluri îndrăgostite

În noi îşi face apariţia uneori un fel de eu protector, care ne susţine în momente în care înţelegerea devine dificilă. Atitudinea acestuia este a unui erou care se arată în toată splendoarea şi generozitatea lui. Astfel l-am văzut, pe cînd încercam să înţeleg diferenţa dintre iubire şi dragoste, dintre natură şi estetică. Frumuseţea cuiva n-o recunoşti decît imediat după ce ţi s-a revelat, după ce i-ai privit chipul pentru prima oară. Cu timpul, obişnuindu-te cu ea, frumuseţea naturală a acelui chip dispare în ochii tăi, şi din cînd în cînd e nevoie să laşi un spaţiu între tine şi el, să creezi un interval, să-l priveşti, cu alte cuvinte, ca într-o oglindă de protecţie - locul unde trăieşte reflexia lui -, ferind astfel iubirea ta să alunece în dragoste oarbă. Ca şi frumuseţea, iubirea este o floare rară a cărei înflorire o aşteptăm nopţi şi zile de-a rîndul, pentru ca, după ce minunea a avut loc, la sfîrşitul zilei, s-o vedem dispărînd. Singurul loc totuşi unde ea mai trăieşte intactă, şi unde de fapt se retrage ca pentru a se apăra, este în suflet şi în memoria acestuia, care-ţi mai trimite uneori flash-uri imemoriale ale iubirii, aşa cum era ea în acel prim moment misterios şi imposibil de fixat. Ca-n prima zi însă n-o vei mai vedea vreodată. Frumuseţea şi iubirea începutului sînt unice şi ele merită preţuite ca nimic altceva, rugul lor trebuie întreţinut permanent, cu mulţumire că ţi-au fost aduse în viaţă. O altă formă de oglindire a spiritului nostru îndrăgostit este dorinţa de a fi descoperit de celălalt. Uneori prelungim momente care au durat doar cîteva minute, timp de ore în şir. Cînd cineva te-a privit îndelung şi cu mult interes, el a pătruns în tine şi continuă să te privească de acolo chiar şi după ce, fizic, el nu se mai află în preajma ta. Acum, el te priveşte dinăuntru. Este senzaţia de a fi privit de o persoană cu care am petrecut un moment semnificativ din viaţa noastră, după ce ea nu s-a mai aflat lîngă noi, o metamorfoză incertă şi plăcută, dar temporară, ce dispare numai în momentul în care gîndurile sau impresiile presupuse ale celuilalt se epuizează în noi, ca un ecou sau ca o imagine pe care am privit-o îndelung şi care ne rămîne un timp finit pe retină, după ce am închis ochii. Acest tip de solitudine duplicitară seamănă foarte mult cu experienţa unei călătorii în altă lume, în altă realitate, guvernată de alte principii. A te descoperi pe tine prin celălalt într-un mod simplu şi fără obligaţii este poate mai benefic decît orice introspecţie. În oglinda chipului tău se face într-un fel aparte lumină atunci cînd fuzionezi în ochii celuilalt. Totuşi, acest eu narcisic este şi cel care te expune în mod paradoxal atunci cînd te îndrăgosteşti, el este subiectul activ al "căderii" tale în dragoste. Expresia englezească to fall in love exprimă o realitate dureroasă şi, într-un anume fel, nefirească: "căderea" prin iubire şi nu "înălţarea" prin intermediul ei. Acest Narcis din tine, şi nu eul sau sufletul protector, este subiectul reflexiv care se îndrăgosteşte nebuneşte, riscîndu-ţi liniştea, acţionînd de unul singur împotriva calculelor sau a voinţei tale. Astfel se instalează, fără ştirea ta, dragostea la prima vedere. Eul protector nu te-ar lăsa niciodată să te expui la riscuri "sentimentale", să plonjezi în fiinţa necunoscută a celuilalt. În aceste momente, iubirea ta nu e încă născută, ea nu se poate naşte decît în prezenţa sufletului celuilalt, ca un dar făcut acestuia. Astfel, cînd te îndrăgosteşti pare că nu tu eşti subiectul, ci spectatorul. Calitatea principală a îndrăgostitului nu este aceea de actant, ci de pasiv; el se lasă, gradat, locuit de viaţa celuilalt, de calităţile şi defectele acestuia. Subiectul moral al acestei fuziuni este, de cele mai multe ori, Narcis. Pasiunea acestuia este oglindirea, şi orice pasiune doare. Este mai degrabă dorinţa lui de auto-compătimire, iar mila de sine este un mijloc sigur de sporire a temerilor interioare. Într-un fel, de ce ţi-e milă, nu scapi, iar singurătatea în doi e mai dureroasă decît propria ta solitudine. La început aşadar, totul este doar o iubire ataşantă, care se topeşte şi care va topi. Îndrăgostindu-te, îl pierzi deja pe celălalt. Iubirea la care merită să aspiri este aceea ghidată protector de sufletul nostru care nu ne face să suferim, adică sufletul în cele mai calde, mai generoase şi mai necondiţionate ipostaze ale sale. Comuniunea dintre două astfel de suflete autentice regenerează şi renaşte. A începe prin a da şi nu prin a cere, a da fără nici un gînd de recuperare este cea mai pură formă de iubire, atunci cînd ai da orice, oricît şi chiar oricui fără a aştepta sau a cere nimic în schimb şi fără dorinţa de a fi ataşat, posedat ori controlat de către celălalt. Tocmai de aceea, a iubi nu înseamnă a te îndrăgosti, care este doar primul pas, întrucît poţi rămîne îndrăgostit fără a iubi, dar, mai rar şi mai greu de atins, poţi iubi fără să te îndrăgosteşti, ştiind că vei fi iubit înainte de a te îndrăgosti, avînd încredere şi răbdare faţă de visul tău de iubire - ceea ce schimbă complet datele "căderii" tale în dragoste, care tocmai atunci devine "înălţare". Este iubirea regăsită sau niciodată pierdută ori căzută, în care dependenţa de celălalt, căderea în fiinţa celuilalt ori auto-contemplarea nu s-a produs niciodată, şi în care Narcis şi-a educat inteligent inima.