Declinul demografic - o sursă de îngrijorare pentru societatea românească

Îmbătrînirea demografică este un fenomen care afectează statele moderne de cîteva decenii. Modernizarea a produs transformări marcante în structura familiei, cu implicaţii demografice semnificative. Ca urmare a participării tot mai ridicate a femeilor la piaţa muncii şi a utilizării pe scară largă a metodelor contraceptive, numărul naşterilor a scăzut semnificativ şi s-a trecut de la un model de familie cu mulţi copii, cu fertilitate apropiată de cea naturală, la familia cu unu sau doi copii. Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologică a dus la dezvoltarea de noi tratamente medicale accesibile întregii populaţii. Acest fapt, cuplat cu îmbunătăţirea semnificativă a calităţii vieţii, a condus la creşterea speranţei medii de viaţă. Cu alte cuvinte, în statele industrializate oamenii au început să trăiască mai mult decît acum 50 de ani, însă se nasc tot mai puţini copii. Implicaţiile sînt majore pentru modul de funcţionare a societăţii în ansamblul ei. O primă consecinţă rezidă în faptul că populaţia dependentă, compusă în principal din pensionari şi din copii, depăşeşte numeric populaţia activă şi poate conduce în viitor la incapacitatea societăţii de a mai asigura venituri pentru cei inactivi. În acest context, primele vizate de un potenţial colaps sînt sistemele de pensii şi cele de asistenţă medicală, ambele înalt consumatoare de resurse şi dependente de veniturile realizate de populaţia activă. Procesul de îmbătrînire a populaţiei se află de cîteva decenii bune pe agenda politică a tuturor statelor puternic industrializate, iar soluţiile adoptate variază de la păstrarea în activitate pe o perioadă cît mai lungă de timp a celor aflaţi la vîrsta pensionării, pînă la stimularea fertilităţii prin flexibilizarea programului de lucru, oferirea de facilităţi publice de îngrijire a copiilor sau implicarea crescută a ambilor părinţi în creşterea copiilor. România: îmbătrînire demografică sau declin demografic? Ultimele studii atestă scăderea demografică marcantă prin care trece ţara noastră. Ridicarea restricţiilor impuse de regimul comunist în ceea ce priveşte planning-ul familial şi contracepţia, precum şi căderea economică prin care a trecut societatea românească în primii ani ai tranziţiei au dus la scăderea drastică a numărului de naşteri. Rata fertilităţii este printre cele mai reduse din Europa, chiar dacă începînd cu 2003 s-a înregistrat o uşoară creştere mai ales în zonele urbane. Studiile de demografie arată că în România numărul de copii care se nasc este mult sub necesarul înlocuirii generaţiilor. Spre deosebire de ţările Europei puternic industrializate, în România oamenii trăiesc mai puţin, speranţa medie de viaţă fiind mult redusă în comparaţie cu state precum Suedia şi Olanda. Sărăcia, accesul scăzut la servicii medicale şi lipsa educaţiei sanitare reprezintă numai o parte din factorii care explică această situaţie. Cu toate acestea, numărul copiilor care se nasc nu asigură înlocuirea generaţiilor. În plus, este de aşteptat ca dezvoltarea economică şi socială să crească speranţa medie de viaţă. Toate acestea vor agrava procesul de îmbătrînire a populaţiei. Dincolo de procesul "universal" de îmbătrînire a populaţiei, România se confruntă în ultimii ani cu o puternică migraţie externă. Deşi nu există date oficiale referitoare la acest fenomen, estimări neoficiale vorbesc de aproape un milion de români care muncesc în Italia şi încă unul în Spania. În multe oraşe europene poţi să auzi vorbindu-se româneşte la tot pasul, ceea ce arată că într-adevăr fenomenul migraţiei pentru muncă în străinătate este unul de proporţii. Cei care pleacă sînt în general parte a populaţiei active, persoane adulte şi care au o calificare. Toate acestea agravează declinul demografic al ţării. Predicţiile făcute de demografi în acest sens sînt îngrijorătoare. Conform estimărilor Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie, pînă în 2050, populaţia României va ajunge la 16 milioane de locuitori, dacă nu se iau măsuri pe termen lung. Practic, în 40 de ani rata de dependenţă va fi de 1 la 9, adică un adult va trebui să susţină grupele de vîrstă vulnerabile (copiii şi vîrstnicii). Acesta este cel mai sumbru scenariu posibil, însă el reprezintă un semnal de alarmă căruia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită. Ce se poate face? Experienţa altor state arată că nu există o soluţie unică, o reţetă a succesului în acest domeniu. Ce putem face este să învăţăm din experienţele altora, să vedem ce a mers şi ce nu şi să încercăm să aplicăm la situaţia particulară a României. Confruntate cu un declin demografic marcant în a doua jumătate a secolului al XX-lea, multe state puternic industrializate din Vestul Europei au încercat să suplinească deficitul de forţă de muncă prin importul de mînă de lucru ieftină din ţările slab industrializate, mai ales din Orientul Mijlociu. S-au constituit astfel largi minorităţi etnice care nu au putut fi integrate social şi cultural şi care constituie o problemă în sine la ora actuală, aşa cum arată tensiunile care există în societatea franceză, de exemplu. Deşi nu este o soluţie viabilă pe termen lung, va trebui să ne obişnuim cu ideea că în curînd România va deveni punct de atracţie pentru imigranţii din state mai sărace care vor încerca să ocupe nişele lăsate libere pe piaţa muncii de românii care au plecat. Aşa s-a întîmplat în ţări precum Italia şi Portugalia, care au constituit multă vreme surse de emigrare şi care au devenit acum puncte de atracţie pentru românii aflaţi în căutarea unor oportunităţi de cîştig. O soluţie îndelung dezbătută în spaţiul public românesc este cea a stimulării întoarcerii celor care au plecat la muncă în străinătate; o carte pe care este însă riscant să mizăm fiind dificil de estimat care este probabilitatea ca aceştia să revină să muncească în ţară. Experienţa străinătăţii nu le-a adus numai cîştiguri mai mari decît cele pe care le puteau obţine în ţară, ci şi o calitate a vieţii mai bună. Evident, o parte a celor plecaţi revine în ţară definitiv, alţii revin pentru scurte perioade de timp, însă este greu de crezut că odată ce şi-au făcut un rost, au casă şi serviciu, se vor întoarce cu uşurinţă în România. Experienţa Spaniei, Italiei şi Portugaliei, foste surse de emigrare, ne arată că este mai probabil ca întoarcerea să aibă loc la vîrsta pensionării, şi nu în perioada activă. Ce ar fi de făcut, totuşi? Strategia care ar putea să dea rezultate pe termen lung este cea de stimulare a fertilităţii. Introducerea indemnizaţiei de maternitate în 2003, cuplată cu creşterea economică de după 2000, a dus la o uşoară creştere a fertilităţii în ultimii 5 ani. Cu toate acestea, România nu este pregătită să facă faţă unei creşteri demografice de proporţii. Criza locurilor în grădiniţe cu care se confruntă marile oraşe demonstrează acest lucru. În lipsa unor politici coerente şi articulate, pe termen mediu şi lung s-ar putea ca fertilitatea să scadă din nou, atîta vreme cît societatea nu oferă posibilităţi de îmbinare a muncii cu viaţa de familie.