DECI, PROMISIUNILE, VALURILE, EXPORTURILE, MARKETING-UL, BRANDING-UL, MARFA, PRIVIRILE, CÎRTELILE, SPERANŢELE

Publicat în Dilema Veche nr. 165 din 5 Apr 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

"Deci", zise în septembrie 2006 grănicerul plictisit din ghişeul de pe aeroportul "Coandă", "de cînd n-aţi mai fost pe la noi?". Pe la noi?!?. Suna ciudat, doar scria clar pe paşaportul meu american: "born in Romania". Însă de vreme ce nu se putea găsi nici o viză de intrare pe teritoriul menţionat acolo ca loc de naştere, bizara întrebare care mă eliminase spontan şi firesc din topografia fizică şi spirituală a locului era, mi-am dat repede seama, cu totul îndreptăţită. Omul îşi făcea datoria cu politicoasă nepăsare, mimînd, profesional, curiozitatea. "Păi, de vreo 23 de ani", am răspuns. Pauză prelungită. Oftat lung, ca un reproş, o ezitare ("ce să-i mai zic ăstuia, după atîta vreme..."), o ştampilă obosită şi o urare care nu exista prin 1983: "O zi bună!". "Have a nice day", i-am răspuns, ca să nu-l dezamăgesc, americanul de mine. "Dai şi la băiatu’ ceva tataie, mînca-ţi-aş?", zise grăsanul transpirat care îmi duse valiza la Dacia veche, aceeaşi, aş fi jurat, care mă purtase cîndva în direcţia inversă, spre acelaşi aeroport, mic, murdar şi ponosit atunci. Scot cinci dolari. Îi sare ţandăra: "Păi eu mă piş pă banii ăştia şi pă tot neamu’ vostru dă americani căcăcioşi. Lei n-ai?". Ia te uită, avea, te pomeneşti, dreptate primarele Victor Rebengiuc în Balanţa lui Pintilie, cînd zbiera, beat, peste blîndele coclauri ardeleneşti: "Bă nenorociţilor, ascultaţi la mine: ăl mai prost om din lume e americanu’!" "Deci, am ajuns!", zise şoferul pe care îl dirijasem spre destinaţie fără greşeală, cu secretă satisfacţie de vechi cunoscător al mai tuturor ulicioarelor şi sensurilor unice din capitală. "23 de ani?", se minună el după ce i-am mărturisit de cînd nu fusesem pasager de taxi prin Bucureşti. "Păi, eu aveam trei ani p-atunci, băga-mi-aş picioarele! Şi mai ştiţi oraşul?". Se vede treaba că îl ştiam. Măcar din filme, din imagini şi sunete, dacă nu din amintiri. Din periplul tragic al tanchetei blindate care orbecăia printr-un Bucureşti dement în noaptea de 23 Decembrie 1989 şi al cărei echipaj e distrus de o ucigaşă neînţelegere verbală (cum altmineri în ţara lui Caragiale, Urmuz şi Ionescu?): hîrtia din parolă nu mai era albastră, ci roşie de sîngele nevinovat al unor copilandri spurcaţi la gură care mai ştiau, totuşi, să spună gîfîit, la telefon, "Săru’ mîna, mamă, săru’ mîna, tată". Da, ştiam Bucureştiul, nu doar din cîntecul de pe vremuri, care voia să ni-l arate, noaptea, de la Palat la şosea, dar şi din goana nebună a salvării care îl purta pe nefericitul domn Lăzărescu prin toate colţurile oraşului, de la Sf. Spiridon la Universitar, de aici la Filaret şi Bagdasar, însoţit de vorbele duioase ale doctorului Ardelean: "Bă, eu dau cu tine de pămînt cu ulcerul tău cu tot!", sau "Un căcat, n-ai nimic!". Avea, bietul de el, avea el multe, mortale bine, după cum aveau să arate pozele "la pateu şi la mansardă" ordonate de doctorul Breslaşu. Începuse totul cu un inocent telefon la salvare: "Deci, domniţă, eu am o durere de cap". Nu-ţi trebuie multă vreme, trecător prin Bucureşti (dar fusei şi la Craiova, unde auzii cam tot aceleaşi lucruri), să realizezi degradarea limbii româneşti, a graiului rostit, vulgarizarea dialogului cotidian, fie el pronunţat pe stradă, la cîrciumă ori prin tramvaie, prin magazine şi chiar librării ("Unde măsa o fi cartea aia", mă întîmpinase amabil vînzătoarea de la Librăria Kretzulescu), dar şi la televiziune, unde se vorbeşte tot aşa, agramat, dezlînat şi fără prea multă logică conversaţională, cu necontrolată şi, de cele mai multe ori, grobiană "spontaneitate". Românul e palavragiu nevoie mare, nu-şi caută cuvintele, ele ţîşnesc şuvoi într-un debit necontrolat de raţiune, cam ca la nea Pişcoci, ori Virgil Jderescu din filmul lui Porumboiu. Aş minţi, însă, dacă aş spune că, după atîta vreme, m-a surprins gramatical defectuoasa, agresiva rostire românească, presărată la tot pasul cu înjurături colorate şi alambicate metafore scabroase. O ştiam, ca niciodată înainte, din filme, eram prevenit, avizat, instruit şi pus în temă. Semn de mare şi lăudabil progres cinematografic, strada pe care n-o vizitasem de 23 de ani suna întocmai precum în filmele româneşti văzute de curînd, hăt departe, tocmai pe la New York. Ei da, filmele româneşti sună, în fine, româneşte. Bănuiesc că un anume domn Răzvan Rădulescu are o oarecare contribuţie la minunea asta. Ascultaţi însă cu atenţie personajele lui Pintilie, Daneliuc, Caranfil, Mungiu, Puiu, Mitulescu, Porumboiu şi Muntean. Ele vorbesc aşa cum se vorbeşte în România, colorat, vulgar, dezarticulat şi poticnit gramatical, nu ca pleiada domnitorilor, haiducilor şi revoluţionarilor cinematografici înţepeniţi în piatră sau bronz, citînd pompos din documentele cine mai ştie cărui congres al partidului unic, nici ca în artificialele conversaţii de rutină scrise în limba de lemn a epocii de aur, de care te împiedicai la orice pas prin sălile de cinema pre-revoluţionare. Ce-i drept, mai pline atunci sălile astea, cînd se minţea cu neruşinare pe ecran normal, lat, stereofonic şi tehnicolor, decît acum cînd, în fine, filmele romîneşti s-au întors acasă, în culcuşul nu întotdeauna ocrotitor al limbii materne.Vezi de înţelege de ce fuge lumea din sălile de cinema! Iluzia a devenit realitate şi, dacă realitatea de pe ecran e cam ca aia de pe stradă, lumea îi întoarce, pudică peste noapte, spatele. Dragă domnule locotenent de grăniceri, mulţumită filmelor româneşti, n-am plecat niciodată cu totul de la voi şi încă mai respir, de departe, aerul de acolo. Deci, pot să rostesc, dacă doriţi, fără să mă bîlbîi, ca probă de microfon, chiar şi inocenta propoziţie capcană pe care o cere doctorul neurolog Dragoş Popescu de la Universitar muribundului domn Lăzărescu Dante Remus: "Treizeştrei de cocostîrci pe casa lui Kogălniceanu!". 2) PROMISIUNILE Cristina CORCIOVESCU Dacă ne uităm bine la istoria filmului românesc din ultima jumătate de secol constatăm că majoritatea regizorilor nu şi-au onorat promisiunile începutului de carieră. Sau altfel spus, de cele mai multe ori, debutul sau cel mult al doilea film a fost mai bun decît ceea ce a urmat. Interesant e că legea se aplică deopotrivă la cei cei mai talentaţi şi la cei mai puţin talentaţi, iar reuşita trebuie raportată la capacităţile fiecăruia. După părerea mea nici măcar Lucian Pintilie nu se sustrage de la regulă pentru că Reconstituirea rămîne filmul său cel mai bun. Evident că orice regulă se confirmă prin excepţii, una dintre ele fiind Mircea Daneliuc cu parcursul lui extrem de inegal şi cu vîrfuri valorice presărate ici şi colo de-a lungul a trei decenii de activitate. De aceea micul boom din ultima vreme al cinematografului românesc mă bucură şi mă nelinişteşte. Dacă băieţii ăştia nu vor confirma? Chiar şi ei parcă se tem să înfrunte pragul fatidic. După succesul cu Occident, Cristian Mungiu a aşteptat patru ani pînă să se aventureze într-un nou lungmetraj. Corneliu Porumboiu a declarat deja că face pauză un an. Titus Muntean preferă serialul de televiziune. Pînă şi Cristi Puiu, care e mai aproape de a-mi infirma teoria, se culcă pe laurii lui Lăzărescu uitînd că succesul e efemer şi că puţini sînt cineaştii - mă gîndesc la Jean Vigo sau la Victor Erice — care au lăsat o urmă în istoria cinematografului doar cu trei filme. Singurii care par hotărîţi să lucreze ritmic sînt Cătălin Mitulescu şi Radu Muntean, pe care eşecul de la prima ediţie a premiilor Gopo nu ar trebui în nici un caz să-i demobilizeze. Timpul trece repede, intervalul dintre generaţii se scurtează, premianţii ultimilor ani sînt încă tineri, drept care avem nevoie de nişte cineaşti foarte tineri care să-i taloneze, de talente noi cărora să li se dea şansa primului lungmetraj după ce au trecut testul scurtmetrajului. Se poate chiar alcătui o listă în fruntea căreia se află două nume de notorietate internaţională: Constantin Popescu - care a cîştigat concursul de proiecte CNC 2006 cu scenariul Aproape linişte, aşa că în mod normal putem conta pe o premieră în 2008 - şi Radu Jude - care nu a cîştigat cu scenariul Principii de viaţă concursul amintit, aşa că nu putem conta pe nimic. Mai puţin cunoscuţi şi aflaţi doar la primul pas pe calea afirmării, adică la filmele de şcoală, sînt Iulia Rugină (Vineri în jur de 11), Adina Pintilie (Frica domnului G, Balastiera), Paul Negoescu (Examen), Sebastian Voinea (Love Close-up), Alexandru Mavrodineanu (Mere la cuptor). Ei au dovedit că ştiu să povestească fluent în imagini, să creeze atmosferă şi să gradeze tensiunea dramatică, să lucreze cu actori mai mult sau mai puţin experimentaţi, să construiască personaje viabile. Ar fi bine ca ei să poată reconfirma aceste calităţi prin realizarea unui scurtmetraj în condiţiile unui studiou profesionist şi apoi să treacă la lungmetraj. Toţi sînt tineri care merită să li se acorde măcar o şansă. 3) VALURILE Laurenţiu BRĂTAN Se vorbeşte, de cîţiva ani, de o înnoire în cinematograful românesc. După Marfa şi banii al lui Cristi Puiu, din 2001, ies pe ecrane Occident al lui Cristian Mungiu şi Furia al lui Radu Munteanu. În acea perioadă - anii 2001, 2002 - a început discuţia unei posibile înnoiri. Ea a cunoscut o intensificare în 2005-2006, odată cu lansarea - mai întîi în festivaluri internaţionale, apoi şi în sălile româneşti - a altor cîtorva filme: Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu; A fost sau n-a fost? , de Corneliu Porumboiu; Legături bolnăvicioase, de Tudor Giurgiu; Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, de Cătălin Mitulescu; şi Hîrtia va fi albastră, de Radu Munteanu. Asistăm, fără nici un dubiu, la schimbări în filmul românesc. Disputele apar atunci cînd încercăm să dăm un nume acestei schimbări - nouă generaţie sau nou val? Pentru a avea un nou val, aşa cum s-a impus noţiunea în ultimii 50 de ani, ar trebui să existe asemănări estetice între cei care-i dau naştere şi-l impun. Ar trebui ca ei să se reunească într-un grup, eventual să adopte un manifest / o declaraţie de intenţii, prin care să-şi definească crezurile artistice (de regulă, o opoziţie faţă de un statu quo existent în cinema şi care devine anacronic). Ar trebui ca membrii grupului să se reunească din cînd în cînd, să analizeze problemele actuale din cinematografie şi să propună soluţii. Şi ar trebui ca noul val să se transforme, în ele din urmă, într-un curent. Cel puţin aşa s-au format, definit şi au existat noile valuri din Franţa (sfîrşitul anilor ’50), Elveţia, Germania, Cehoslovacia, Anglia şi Brazilia. În context european, aceste noi valuri veneau pe alt fundal - cel al neorealismului italian, primul mare curent postbelic din Europa... Nici una din constantele acestora nu se regăseşte în ceea ce se-ntîmplă nou în cinematografia română. Nici contextul (est-) european nu există (în ciuda contextului politic favorabil la începutul anilor 1990, cinematografiile estice au ales căi eclectice de înnoire, ratîndu-şi astfel o ocazie istotrică de a da naştere unor curente cu personalitate şi forţă) şi mai ales voinţa noilor cineaşti de a se grupa lipseşte. Chiar şi la o analiză nu foarte aprofundată a filmelor menţionate mai sus, observăm că ele nu au nici constante estetice care să le înrudească, nici ideologic-politice. De la cizelările lui Mitulescu la minimalismul sarcastic al lui Porumboiu; de la tematica gay a lui Tudor Giurgiu la tematicile "Decembrie 1989" ale lui Porumboiu, Mitulescu şi Muntean; de la gravitatea abordării lui Cristi Puiu la lejeritatea/distanţarea lui Giurgiu există distanţe mari. Toate aceste diferenţe fac ca înnoirea la care asistăm în prezent să fie definibilă mai degrabă printr-o nouă generaţie decît printr-un nou val. 4) EXPORTURILE Anca GRĂDINARIU Mi-am dat seama că am devenit importanţi în cinema atunci cînd am putut intra la petrecerea "Panorama" pentru că ne-a băgat Cristi Puiu - eram, chipurile, din "echipa lui". Contemplam uşa şi pe cerberul ei care o crăpa, zgîrcit, cît să intre un VIP şi să iasă o dungă de lumină fosforescentă - şi cînd nu mai speram nimic, drumul ne-a fost deschis la un simplu semn al proaspătului cîştigător al Ursului de Aur. Aşa că certificatul de naştere al noului val românesc a fost sărbătorit de mine, Chiri & friends cu gin tonic din belşug şi o bîţîială epileptică pe un playlist retro-camp-electro-alternativ pus de un DJ transsexuat cu turban. A mai fost şi o ceartă groaznică pe zodii cu laureatul - dar totul vine cu un preţ, nu? Momentul a însemnat începutul unei perioade teribil de efervescente pentru mine, ca jurnalist de film ce a putut călători. Ce poate fi mai juisant decît să vezi o sală întreagă rostogolindu-se pe jos de rîs la A fost sau n-a fost şi să mai fii şi plătit pentru asta? Să asişti cînd un regizor de César se extaziază, spunînd despre Marilena de la P7 că e "du grand cinéma!" sau cînd un critic francez exclamă fericit la vestea premiului pentru interpretare căpătat de Dorotheea Petre: "c’est une petite roumaine géniale!". Să vină la tine străini care să-ţi mulţumească pentru filme ("Mersi, dar nu le-am făcut eu" / "Da, dar eşti de acolo") sau să te întrebe cum de România e noua Coree (adică e răsfăţata festivalurilor). Să auzi un director de secţiune cum declară într-un cinema arhiplin că Legături bolnăvicioase e wonderful? Să tot apeşi pe butonul refresh ca să afli cu uimire, la 1 noaptea, că Puiu i-a răsturnat pe giganţii Dardenne, Haneke, Park Chan-wook şi Almodóvar la premiile BBC World? Vă spun, e ca şi cum naţionala ar fi cîştigat de 3 ori la rînd mondialele. Fiorurile patriotice sînt chiar mai intense, atunci cînd sînt completate cu pumnul în plex sau lacrimile din ochi: "Excepţionalul filmului constă în transmiterea unui adevăr şocant şi necruţător: moartea nu e un singur moment plat, ci un proces gradual şi insiduos de deteriorare. Unde începe el: cînd ai 70, 60, 50 sau 40? Cine ştie? Însă acest proces e eroic şi dl Lăzărescu, chiar dacă spune puţine, are retorica mută a unui erou." (Peter Bradshaw în Guardian). La downsize, aş pune incompetenţa statului român în a încuraja această fertilitate. Noul val are de-a face mai mult cu alinierea fastă a stelelor, cu o erupţie necalculată de talent, cu conjunctură, noroc etc. decît cu o politică de stat coerentă (în afara celei tradiţionale de dat la gioale). CNC-ul consideră, probabil, că dacă a finanţat în parte aceste producţii, s-a achitat de orice obligaţie. Aşa că promovarea se face tot prin gura la ureche, tot de o mînă de desperados entuziaşti, tot de regizorii care-şi plasează DVD-uri promoţionale pe la pavilioanele celor mai importante case de distribuţie europene, tot printr-un marketing de gherilă. 5) MARKETING-ul Mihai FULGER Ce ţi-e şi cu regizorii ăştia tineri: de abia au ieşit din mizeria de azi, că s-au şi înfundat în mizeria de ieri! Pînă nu demult făceau numai filme despre oameni sărmani şi băieţi de cartier, acum fac toţi filme despre comunism şi revoluţie. Aşa gîndesc, probabil, foarte mulţi spectatori despre cineaştii din "noul val" autohton. Din păcate, au motive să o facă. Iar primii vinovaţi sîntem chiar noi, cei care scriem despre filme în presa scrisă şi pe site-uri sau vorbim despre ele la radio şi televiziune; noi, cei care formăm nu atît opinii, cît prejudecăţi. Sînt convins că, dacă am chestiona persoanele care îşi dau cu părerea despre cinema prin varii medii de comunicare în masă, marea majoritate ar cădea de acord - desigur, cu rezervele de rigoare - că A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu şi Hîrtia va fi albastră de Radu Muntean sînt filme care meritau văzute de un număr cît mai mare de spectatori români. Ce am făcut însă ca să promovăm aceste reuşite cinematografice? Nu ştiu cine s-a gîndit primul să asocieze arbitrar producţiile amintite şi să le prezinte ca "filmele despre revoluţie", dar proastă idee a avut... După ce mai toţi comentatorii, mai avizaţi sau mai ageamii, au preluat formula, consecinţele au fost dramatice. În timp ce unii reprezentanţi ai festivalurilor de afară au ajuns să creadă că este vorba despre o trilogie, audienţa din circuitul cinematografic autohton a scăzut semnificativ de la o premieră la alta, de la aproape 17.000 de spectatori ajungîndu-se la nici 6.000. Istoria Hollywodului oferă din abundenţă exemple de două filme cu subiecte asemănătoare, lansate la puţin timp unul după celălalt (de la Jezebel şi Pe aripile vîntului pînă la Capote şi Scandalos, trecînd printr-o groază de animaţii-perechi), însă să lansezi nu două, ci trei filme înrudite tematic, la două săptămîni distanţă unul de celălalt, pare deja o dovadă de prostie. E la mintea cocoşului: spectatorul, căruia i-am împuiat capul cu trilogia noastră, acceptă un film despre revoluţie, poate chiar două, dar trei?! Păi cum să nu se sparie gîndul şi să nu mergi mai degrabă să-i vezi pe "monştrii sacri" din Ticăloşii? Specialiştii în marketing ne învaţă că, atunci cînd avem un produs pe care vrem să-l vindem (fie el şi un film), trebuie să-i promovăm calitatea, beneficiul sau trăsătura specifică (unique selling proposition) - altfel spus, elementul diferenţiator, nicidecum cel unificator. Or, noi am procedat taman pe dos. Am fi putut, de pildă, să încadrăm cele trei pelicule în genuri diferite (o comedie dulce-amară, un film de maturizare şi o docudramă, să spunem) sau să subliniem marile deosebiri tematice, structurale şi de viziune regizorală. N-am făcut-o însă cînd şi cum trebuia, ceea ce nu ne împiedică să ne mirăm şi să ne plîngem că spectatorii ocolesc filmele româneşti. Sper, totuşi, că ne vom asuma în cele din urmă astfel de erori şi vom învăţa din ele, atît timp cît mai sîntem pe val. 6) BRANDING-ul Gloria-Mona SAUCIUC Cît de curînd va demara o campanie iniţiată de MAE pentru branding-ul ţării noastre: "Fabulous spirit". O Românie sub semnul fabulosului, al fantasticului, a ceea ce este plăsmuit de imaginaţie. Al imaginilor. Tocmai în această tramă se află un element deosebit de pregnant în ultima vreme, ce ne redefineşte ca percepţie în afară: filmul românesc. Care se impune ca parte "vizibilă" în definirea brandului România. Se vorbeşte de un "nou val în cinematografia românească" anticipat de Nae Caranfil. Recurenţa premiilor obţinute în ultima vreme la cele mai importante festivaluri de film internaţionale de către cel puţin 14 regizori români ne legitimează în sfîrşit la a avea pretenţia să fim văzuţi altfel în afară, să cerem a se lua act de noi. Vorbesc aici de construirea unui brand de ţară care se poate face acum aducînd argumente, nu doar prin asocierea "produsului" România cu o "fantasmă", pe care un slogan ca "Fabulous spirit" le-ar putea naşte. Afirm aceasta gîndindu-mă la toate clişeele care s-ar putea transmite despre România, în bine de această dată, prin sintagma "spirit fabulos". Un alt aspect este nevoia confirmărilor din afară. Se ştie că un brand de ţară se construieşte pornind de la percepţia pe care o au oamenii care o locuiesc despre aceasta şi despre ei înşişi. Noi nu avem încredere în producţiile noastre. Pe de o parte, aşteptăm mai întîi validările din afară; pe de altă parte, publicul românesc preferă importurile ca garanţie a calităţii tehnice şi a entertainment-ului (deşi bănuiesc că Restul e tăcere... al lui Nae Caranfil va dovedi că şi sub aspect tehnic este impecabil, iar umorului din A fost sau n-a fost? puţini i-au rezistat). În aceeaşi linie a nevoii judecăţilor de valoare din afară aş pune şi promisiunea Consiliului Naţional al Cinematografiei de a susţine financiar producţiile care vor veni acasă cu premii internaţionale (chiar dintre cele care nu au cîştigat finanţare la concursul CNC de proiecte). Banii se vor duce în promovarea filmului în ţară sau în sprijinirea proiectelor ulterioare ale regizorilor; iniţiativă lăudabilă, de altfel. Să ne amintim ce a spus Bill Clinton referitor la branding: strategia unei imagini de ţară are sens în momentul în care locuitorii ei sînt convinşi de valorile ţării lor. Filmul românesc a făcut gestul care să-l confirme ca valoare; ne rămîne acum nouă să credem în el, înainte de a fi remarcaţi de critica internaţională. Sînt optimistă că aşa va fi gîndindu-mă la un prim pas deja făcut: premiile Gopo pentru performanţele industriei cinematografice româneşti. 7) MARFA Alin Ludu DUMBRAVĂ Stare de asediu, de la Costa Gavras citire; avem şi noi trei filme şi o să mai avem. Faptul că s-a auzit de ele, că se vorbeşte sau se cîrteşte despre ele şi că se duc la festivaluri înseamnă că a apărut PR-ul, buget de comunicare, se alcătuiesc seminare, evenimente etc., dar nu înseamnă că trebuie să ne bucurăm imediat şi să mai organizăm o serie de premii (cum sînt cele Gopo). Să dăm cu surle şi tobe, cînd peste tot sînt the usual suspects - şi în bine, şi în rău. Cînd apare vreun Ticăloşii, care ar putea reprezenta chiar un anume mediu cinematografic, nu numai cel politic propus, cînd un scandal CNC dat în surdină a fost deja uitat ca o amnezie mahmură, cînd inapţi - care lucrează în continuare - iau banii poporului cotizant, iar debuturile sînt insuficiente şi finanţările sînt o roată anemică de caşcaval, din care deja şobolanii s-au înfruptat... Şi cel mai important lucru, filmele nu au spectatori... Cam asta e drama filmului românesc, e fără spectatori fiindcă n-are, îi lipsesc. Nu-i interesează, s-au săturat, au cedat psihic şi psihologic. Altfel, avem o mulţime de evenimente, sindrofii, festivaluri - ţară cu multe festivaluri de film, dar fără industrie serioasă, fără profesionişti care să-şi facă meseria. Aşa cum face, de exemplu, Alexandre Aja (băiatul lui Alexandre Arcady), care a realizat deja un film în România (Haute Tension), a plecat apoi la Hollywood să facă un remake la un film horror cunoscut, şi care a luat în echipă români, cu care a făcut filmul în Maroc! Acum vine din nou în România, să mai facă un film (american), are două-trei proiecte în development - cine se poate lăuda aici că a terminat un film şi are finanţare pentru unul nou, cine ştie aici cînd şi cum o să mai facă un film? Şi cu ce preţ? Despre asta e vorba, despre distribuţia forţei de muncă şi şomaj. A venit Coppola să facă film aici, tot aşa - şi lumea se plîngea că plăteşte prost. Dacă îţi pui pe CV, poţi să lucrezi şi gratis... dar e mai bine să cîrtim! Vreau să văd şi eu un regizor român căruia să i se ofere fie şi Saw 6 sau remake-ul la Vineri 13, partea enşpe, şi care să nu accepte pe considerente de deontologie profesională. Dar ideea e că pînă acum nici unui regizor de aici nu i s-a propus aşa ceva acolo. Şi asta înseamnă că nu sîntem încă pe hartă. Şi dacă unul, doi, trei muncesc şi pun umărul, asta se numeşte excepţie, nu mişcare naţională. În rest, filmul românesc e sub asediu. De către ceea ce se numeşte filmul românesc, acea tradiţie perpetuată de non-film. Şi părăsită de spectatorii români, aceşti cinefili invizibili. Şi bîntuită de sălile-fantomă ale RomâniaFilm. Se zice că un popor are ţara pe care o merită. O fi aşa şi cu filmele? 8) PRIVIRILE Iulia DAVID Privită în ansamblu, starea filmului românesc e mai degrabă "cerberală" decît cerebrală: de o parte, un cap bine frezat cu privire tăioasă, proaspăt ras, obraz tînăr şi profil mîndru care a demonstrat că are ceva de spus; de cealaltă, o ţeastă ca de la ţară cu dinţii pătaţi, dar încă ascuţiţi, cu ochi pîcloşi, dar privire mînioasă, cu păr gălbui şi cleios, obraz stricat, care pofteşte bălos la bucata celuilalt. Primul face filme cu nerv, din nevoie, al doilea pentru că se poate. Să sperăm că nu vor mai fi nevoite să împartă multă vreme acelaşi trup. * Privind îndeaproape doar la ceea ce trebuie, starea filmului românesc rimează mai degrabă cu un proces intentat unor conştiinţe adormite. După ce Cristi Puiu a revitalizat perspectiva (şi cuvîntul, şi actorul) - Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu - şi ne-a apropiat de noi înşine oferind fiinţei umane locul pe care îl merită pe marele ecran, anul trecut ne-am luat în sfîrşit cu istoria de guler, am dat cu ea de pămînt şi am aflat cine sîntem şi pe unde ne situăm. La 16 ani de la Revoluţie, ne-am curăţat de trecut, retrăind emoţiile unei nopţi decembriste, fidel reprezentate, dar cu "distanţa şi detaşarea de acum" extrem de bine controlate de Radu Muntean, ne-am autoevaluat în oglinda pe care ne-a pus-o în faţă, cu ironie, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu ne-a amintit liric, dar grav, de copilăria cu uniforme, iar tot pe această linie îl aşteptăm şi pe Cristian Mungiu cu Amintiri din Epoca de Aur. Drept bonus, cu Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, s-a pătruns într-o zonă nouă, intimistă, care nu a fost prezentă pînă acum în filmul românesc. * Privind altfel, putem spune că cinema-ul de la noi care contează la ora asta este de factură preponderent masculină, extrem de lucid, ascuţit ca un bisturiu în intenţie şi stilistică, bine controlat, apropiat de spectator şi distanţat de subiect, cu un puternic recurs la memorie; unde mai pui galeria largă de personaje masculine excelente pe care a dat-o 2006. Dincolo de asta, peisajul este urban, periferic şi necosmetizat. * Privind în stînga şi în dreapta (la propriu!), mizez pînă la capăt pe originalitatea, autenticitatea şi forţa a două voci: una care se revendică de la vest, de la cadrele lungi şi "molipsitoare" ale noului val - Cristi Puiu - şi una care se revendică de la est, de la "comediile tragice" ale ruşilor - Corneliu Porumboiu. Ador felul în care îşi filmează Cătălin Mitulescu actorii, mă înclin în faţa detaşării lucide a lui Radu Muntean, respect curajul lui Tudor Giurgiu pentru alegerea subiectului şi aştept cu multă-multă nerăbdare noile filme semnate de Nae Caranfil şi Cristian Mungiu. Îmi doresc foarte mult ca, la anul pe vremea asta, datorită lor, să deţinem cel puţin două mari trofee de festival de clasa A şi să scriem despre noua cotitură pe care va fi luat-o filmul românesc. 9) CÎRTELILE Andreea CHIRIAC La început a fost un fel de agitaţie, semănînd cu un trailer bine articulat de specialiştii hollywoodieni în psihologie şi spectacol. Un film românesc, Moartea domnului Lăzărescu, surclasa orice fel de estimări, cîştigînd o mulţime de trofee internaţionale şi un prestigiu care, pe moment, i-a sufocat de uimire pe unii, făcîndu-i însă pe cei mai mulţi din breaslă să se solidarizeze entuziast. Ştirile despre noi premii soseau în rafală, articolele din presa internaţională abundau de elogii nedisimulate şi nume româneşti suprasolicitate pentru interviuri, pînă şi versaţii critici americani rămînînd muţi de admiraţie în faţa isprăvii românului. Mîndria justificată luase locul scepticismului autohton cronicizat. Bannerele publicitare acroşau atenţia străzii, mulţi se întrebau deja ce va face Cristi Puiu în continuare, ce va declara la sosirea în ţară, "pe lauri", iar euforia era aproape generalizată - n-ar fi fost de mirare ca pînă şi un orb să exclame, în fericirea generală, "Ce frumos e!", ca-n E la nave va. A urmat (nu după mult timp) un film de suspans: participarea altei tranşe româneşti la Cannes, altă injecţie de adrenalină: A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii şi Marilena de la P7 primeau urale sincere de la publicul cel mai sofisticat din lume. Triumf absolut, ieşire din marasm a cinematografiei româneşti, beţii de cuvinte, laude, interviuri. Flash-forward: concurs CNC şi stupoare totală: mulţi dintre premianţii de acum un ceas intră şcolăreşte în malaxorul criteriilor absurde, obţinînd note neverosimile, proprii corigenţilor lui Sântimbreanu şi tezelor pătate cu cerneală. Şi-au schimbat identitatea, le-a dispărut talentul prin resorbţie, înghiţit de ţesuturile vecine? Nici vorbă. Atunci de unde senzaţia de măcel al filmului românesc, multiplu şi precis secţionat, ca într-un Kill Bill autohton (ambele capitole, pe ecran lat)? Plus un detaliu de atmosferă, care face totul şi mai stupefiant: în paralel cu acest local kombat, şi Lăzărescu şi celelalte premiante continuau să ia premii în toată lumea, iscînd, în presa generalistă, un soi de anti-reacţie la inflaţia de ştiri "pozitive" despre circuitul lor prin festivaluri: "Iar au mai luat ăştia un premiu? Tot ei?". Oare solidaritatea românească oboseşte repede sau doar vreun turnesol expirat o colorează altfel, în timp? Cam aceeaşi senzaţie pe care mi-a stîrnit-o şi întrebarea unei colege - tot din presa generalistă - post-premii Gopo: "Dragă, dar numai trei filme!?". Ceea ce demonstrează că, oricît de bine ar fi, pentru unii nu e niciodată destul. Un lucru e cert: deşi situaţia poate fi acum uşor happy, nu e deloc vorba de end. Pînă acum, n-am văzut decît episodul-pilot al unei normalizări adevărate. Va urma... 10) SPERANŢELE Ştefan DOBROIU "Dacă mai văd un film românesc o să-mi iasă bube pe mine", m-a lăsat cu gura căscată o bună prietenă într-un moment nepotrivit: chiar înainte de a intra la Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii. Trecînd peste reacţia ei nepatriotică şi, fie vorba între noi, total necinefilică, am început să-i cercetez răzvrătirea, fiind extrem de interesat să aflu motorul izbucnirii ei: fata nu mai voia "tristeţuri". Şi ca ea sînt mulţi, de unde şi jenantele cifrele de box-office ale filmelor româneşti. Motivul? Românul nu mai vrea să vadă sărăcie, boală, durere, revoluţie, într-un cuvînt nimic despre această interminabilă şi adesea demoralizantă tranziţie către normal. Prin urmare e clar: cinematografia românească nu ştie ce vrea publicul, iar acesta nu se lasă păcălit să intre în sala de cinema şi preferă lejere comedii americane, sîngeroase thriller-e la fel de americane sau desene animate cu substrat educativ de provenienţă, aţi ghicit deja, americană. Sau mai închide ochii şi mai intră la un Volver sau Caché, dar nu şi la filmele româneşti. E grav, pentru că această situaţie presupune un refuz al comunicării între cineastul român şi cinefilul român. Şi, pînă la urmă, rostul unui film este tocmai acela de a fi văzut, discutat, criticat (în sensul larg al termenului). Şi sîntem o naţie de oameni încăpăţînaţi: regizorii declară că fac filme de amorul artei, publicul se reorientează, ceea ce face clivajul şi mai puternic. Pînă la urmă regizorii sînt cei care se plîng că nu le intră oamenii în cinematografe. Publicul nu se plînge niciodată, pentru că n-are de ce: oferta de filme este atît de bogată, încît orice gust este satisfăcut. Numai că satisfacţia nu vine de la un film românesc. Există vreo rezolvare la acest trist refuz al comunicării dintre public şi cineaşti? Informaţii avem destul de puţine, căci e uşor să zici "nu vreau X" neprecizînd în acelaşi timp cam cum este acel Y care ţi-ar face cu ochiul. "Vreau un film care să mă facă să visez, nu unul care mă loveşte peste faţă cu ceea ce trăiesc zi de zi", mi-a mai spus cineva, plîngîndu-se că nu mai suportă această complacere în pesimism, trecut şi anomalie care a devenit cinematografia românească. Dacă stai să priveşti cele mai premiate filme ale ultimilor ani ai să vezi că acoperă foarte bine zona "neagră". Aproape că-ţi spui că subiectele sumbre sînt garanţia obţinerii unor premii afară. Pe cînd ceva despre zona albă, luminoasă, fericită, care să ne şteargă tristul renume de popor nefericit şi mohorît? Primul film cu adevărat bun care a reuşit să se rupă de întunecata "moştenire" a fost Asfalt Tango. Culmea, este un film care face haz de problemele noastre, "fuge" de România, dar este optimist, amuzant şi deloc superficial. Pe cînd încă unul în acelaşi ton? Vrem puţină speranţă, domnilor regizori...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.