De voie de nevoie, parabole...

Ştiţi ce văd eu, doamnă profesor, cînd îmi vorbiţi despre lacul acesta cu broscuţe? - povesteşte că ar fi spus, într-o împrejurare academică oarecare, tînărul nostru prorector economist care a decis unilateral să declare că Facultatea de Litere este "facultatea noastră" de cînd i-a fost dată spre control şi aducere la ordine. Stau agasată pe scaun, stau şi ascult replici aiurea, care nu se intersectează aproape niciodată, de mai bine de patru ceasuri... Mă aşteptam ca tînărul nostru prorector să fi spus ceva remarcabil, de care să fie mîndru, fiindcă toată dimineaţa l-am ascultat citînd dictoane în limbi străine, după cîte un nu sînt sigur că exact aşa se pronunţă... Ei bine, în lacul acesta cu broscuţe, eu văd, doamnă profesor, bani - aceasta fusese replica. Privesc în jur şi nu mai recunosc pe nimeni în afară de mine care să se distreze de paradoxul punctelor de vedere. Toţi colegii mei sînt oripilaţi văzînd cum cea mai snoabă semiotică poate fi redusă la insignifianţă printr-o replică de acest gen. O replică, însă, care nu e decît o parabolă pentru ceea ce tocmai discutăm în această întîlnire nesfîrşită şi pe care, de altminteri, aş fi uitat-o aproape instantaneu dacă aş fi taxat-o ca pe o simplă anecdotă. Înţeleg clar că, în vreme ce de o parte a mesei nu contează decît banii, de cealaltă, lucrurile stau exact pe dos: problema banilor de folosit în programele noastre de studii nu trebuie să se formuleze niciodată, fiind socotită prea vulgară şi, oricum, de nepătruns. De altfel, după lungi liste de cifre, una dintre doamnele vîrstnice din facultatea noastră îndrăzneşte să întrebe cu voce tremurată, sugrumată de mirare: dar banii de care avem nevoie nu vin, de fapt, de la minister? Domnul prorector nici nu catadicseşte să răspundă, ca şi cînd oricine pune o asemenea întrebare se descalifică de la sine. ...şi povestea mea poate continua, nefiind, din păcate, rodul unei imaginaţii perverse, ci rezumatul cel mai anost al unei şedinţe adevărate despre Facultatea de Litere de la Timişoara. Ca şi istorioara prorectorului nostru însă, ea mi se pare că poate funcţiona ca parabolă, una care, asemenea unei matrioşte ucrainene, înghite poveştile dinainte şi este înghiţită de altele, fiind în miezul semnificaţiilor privitoare la învăţămîntul filologic românesc de astăzi. Dar, să iau lucrurile pas cu pas... Mai întîi: după multă vreme, lucrurile care nu se spuneau niciodată decît pe ascuns, dincolo de uşi capitonate, care secretizau puterea din lumea academică, se discută deschis şi, dincolo de parabole sau eufemisme, ele sună în genul: Literele sînt facultăţi care nu au bani. Sau, poate mai exact, dar mai grav: Literele sînt facultăţi care nu aduc bani. Constatarea în varianta întîi mă face să simt un fior pe şira spinării (şi pe care, mărturisesc, l-aş fi ignorat în cea mai mare parte a timpului, dacă nu aş gira, pe moment, o funcţie de conducere), dar o accept ca pe un verdict de boală gravă: asta este, bine că s-a pus diagnosticul, să vedem ce e de făcut. Varianta a doua, spre care se alunecă încet-încet, nu e doar tendenţioasă, ci aberantă de-a dreptul, fiindcă ea presupune (chiar dacă nu explicitează) ideea că sensul unei Facultăţi de Litere e acela de a produce venituri financiare, nu absolvenţi bine pregătiţi, capabili să facă anumite lucruri, practicînd anumite profesii. Or, scopul, după orice cartă universitară sau numai după bunul simţ, evident că nu e acesta. Altfel, Facultăţile de Litere s-ar reorganiza ca srl-uri cu specific aleatoriu, după cum bate vîntul într-o zi ori în alta. Dar iau doar partea acceptabilă a lucrurilor: faptul că informaţiile se comunică în toată gravitatea lor (ba chiar cu o retorică suplimentară, ca să înţelegem mai bine sau ca să ne băgăm minţile în cap, după caz!) ar trebui să determine evaluarea situaţiilor, analiza cauzelor şi identificarea problemelor şi măcar prefigurarea unor soluţii. Numai că lucrurile nu se prezintă deloc aşa, fiindcă discuţiile se poartă în limbi străine (că tot sîntem în Litere...), fiecare socotind că e singurul deţinător al adevărului. Bref, unii văd doar bani, alţii nu văd nici o problemă financiară, tertium non datur, zic eu ca un antropolog care a făcut în tinereţe Limbi clasice. Ideea este însă că, fără acceptarea acestei terţe variante, care e varianta de la care se poate porni negocierea, lucrurile rămîn în impas: Literele, sărace şi mîndre, asemenea aristocraţilor de odinioară (de altfel, un alt prorector al nostru ne-a şi aruncat în obraz - e drept că la mînie, dar, totuşi - acest calificativ, ca şi cînd ar fi foarte ruşinos să fii aristocrat!), conducerile Universităţilor, tot mai dornice de bogăţie şi tot mai puţin dispuse la generozităţi gratuite. Profesia de profesor şi importanţa sa pentru societate nu se negociază. Studiul limbilor străine şi educaţia în spiritul marilor culturi ale umanităţii nu se pot pune sub semnul întrebării, ceea ce este iarăşi adevărat. Dar la fel de adevărat este că pentru a se derula, toate lucrurile acestea costă şi poate n-ar fi rău să vedem cît. Cu puţin respect pentru cel care susţine celălalt punct de vedere, desigur... Fără asta, mă îndoiesc că se poate merge mai departe. Ideea mea este însă aceea că tînărul nostru prorector care ţine să-şi puncteze discursul cu aforisme în limbi străine e un foarte bun exemplu pentru faptul că, la urma urmei, specializarea noastră, hulită pe moment, are şi părţile sale rîvnite, pe care n-ar fi rău să le găsim şi să începem să le scoatem la înaintare.