De veghe în lanul de infractori

În uniforma sa de un albastru întunecat, cu bluza abia încheiată deasupra unui ditamai pîntecul, încins pe orizontală cu o centură de care atîrnă un baston de cauciuc şi pe verticală cu nişte hamuri dotate, după cum urmează, cu una bucată walkie-talkie şi una bucată spray paralizant, domnu’ de la securitatea METROREX îşi morfolea tacticos sandvişul luat de la automat, cînd, din senin şi fără nici un fel de avertizare, s-a pomenit aşa, netam nesam, cu ditamai întrebarea pe capul lui: faptul că s-au montat camere de supraveghere la metrou vă ajută la pază? Acum, el ce putea să răspundă? Dacă aproba "pozitiv", oamenii şi-ar fi pus problema: da’, atunci pe voi de ce să vă mai plătim? Şi, pînă să le explice el că de pomană vezi p’ormă pe monitor cine te-a jefuit, că important e să ai pe cineva care s-ar putea să şi alerge după mitocanul care a smuls geanta sau a săvîrşit infracţiunea, pînă să le explice el toate astea, poate veni un deştept care să spună că de azi nu ne mai trebuie bodyguarzi, că avem supraveghere video. Apoi, dacă zice că nu " adică frecţie la piciorul de lemn cu camerele astea " şefii lui se vor supăra pe el, îl vor bănui de subminarea autorităţii şi poate, mai ştii, iar e în pericol să-şi piardă slujba. Oricum ar fi dat-o în cazul de faţă, tot prost ar fi ieşit. Aşa că, înghiţind şi ultima frunză de salată verde, găseşte soluţia de compromis şi răspunde, superior: nu vorbesc cu presa dacă n-aveţi aprobare! Îi spun că nu e vorba de nici un fel de anchetă, că vreau doar să ştiu despre utilitatea camerelor. Dacă îi ajută, dacă au fost cazuri în care supravegherea video a dus la vreo identificare de infractor. El nu ştie din astea, ştie doar că pe tura lui nu sînt incidente. Că au mai fost la colegi, a mai auzit, dar de obicei la metrou, jos, nu se prea întîmplă nimic. Nu se întîmplă nimic pe peron " intervine atunci un călător pe care-l dibuiesc a fi, din vehemenţa discursului, un fel de Stan Păţitu’. Pe scări, spune, dacă te jefuieşte cineva, ai pus-o! Pentru că acolo n-au montat camere, acolo nu-s nici bodyguarzi, nici oameni. Aşa că acolo operează de obicei criminalii. Şi mai ales pe timp de noapte. Nu aici, jos, unde sînt şi oameni, dar şi bodyguarzi. Camerele? Foarte bine că le-au pus, da’ trebuia mai multe. Pe peron mai prinzi niscaiva curaj şi, mai ales după o anumită oră, măcar ai impresia, dacă nu şi certitudinea, că nu eşti chiar al nimănui. Cît despre intimitate, despre violarea intimităţii cu aceste camere, să fim serioşi! În România mai trebuie să treacă o bună bucată de timp pînă să ajungem să ne plîngem, pe bune, că sîntem hăituiţi de prea multă siguranţă! Cu toate acestea, încă de la începutul anului, de cînd a intrat în vigoare controversata lege 298 (cea care legalizează înregistrarea datelor tehnice ale convorbirilor, ale mesajelor şi cele generate de utilizarea Internetului), atît societatea civilă, cît şi diverşi politicieni au protestat vehement, denumind aceste măsuri "încălcări ale drepturilor omului". S-a susţinut că România va deveni o ţară "a lui Big Brother", iar cetăţenii săi vor fi transformaţi în "roboţi controlaţi şi controlabili, de către autorităţile statului". Pe acelaşi fir au fost brodate zeci de alte discuţii privind dreptul la intimitate şi despre cum acest drept e sistematic încălcat de metode importate din Vest, în urzeala broderiei intrînd şi discuţiile legate de paşapoartele biometrice şi de supravegherea video a domeniului public. Revolta e dusă însă mai mult la un nivel ideologic, pentru că, deşi societatea civilă a făcut valuri-valuri pe aceste teme, invocîndu-se principiile de care libertatea individului are musai nevoie pentru a exista, coborînd în stradă şi întrebînd trecătorii unei după-amieze total întîmplătoare dacă se simt "hăituiţi" în intimitate de supravegherea video a domeniului public sau de înregistrarea telefoanelor, "încălcarea libertăţii individului" este printre puţinele sintagme folosite. Bunăoară, trecătorul numărul 1, un pensionar dintr-o piaţă bucureşteană, zice că pe uliţa lui, în prelungirea Giuleşti-Sîrbi, nu e nici canalizare ca lumea, darămite camere de luat vederi. Acolo " spune " dacă s-ar monta aşa ceva sofisticat, mai mult ca sigur că ar dispărea peste noapte şi ar fi vîndut dimineaţa următoare în piaţă, laolaltă cu parfumuri şi alte chestii "din plasă". Trecătorul numărul 2, după ce îşi închide conversaţia la mobil şi după ce ascultă amabil întrebarea cu legea 298, rîde şi întreabă retoric: păi, pe cine să intereseze telefoanele date soacrei ca să confirme sau nu nevoia de pîine în casă? Trecătoarea cu numărul 3 e niţel ruşinată şi mărturiseşte că ea nu ştie despre ce este vorba, dar că nu vede nimic rău în asta, iar trecătorul cu numărul 4 susţine că la noi " în Capitală, adică " chiar dacă s-ar monta camere din metru în metru, tot nu te-ai simţi în siguranţă. Cobori aşadar la metrou, luînd întrebarea încă nelămurită cu tine, treci pe sub un cîrd de camere video, pe lîngă un grup de agenţi de pază, aştepţi metroul, iar ochii îţi cad pe un anunţ veştejit, care pare că strigă ostentativ: "Supraveghere video". Te gîndeşti la un copil care se joacă cu fardurile mamei şi aşa, din instinct, strîngi mai abitir de geantă.