De unde începe grămada?

Alex. CISTELECAN
Publicat în Dilema Veche nr. 186 din 30 Aug 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cu oricîtă bunăvoinţă am privi problema, e limpede că din redutabila tradiţie a stîngii n-a mai rămas decît o redutabilă grămadă de resturi. Unele dintre ele perfect utilizabile şi chiar extrem de populare, deşi - în comparaţie cu întregul originar, deci mitic, din care derivă - nu mai puţin resturi. În capul listei, feminismul. Privilegiul pe care i-l acordăm nu este, din partea noastră, un simplu gest de politeţe evident machistă: ar fi o periculoasă subevaluare a acestui curent să nu vedem că, potenţial, el poate mobiliza mai mult de jumătate din planetă. În fond, el este curentul stîngist în care supravieţuiesc şi mor mişcările ’68-iste. Dacă protestele din anii ’ 60-’70 deschiseseră pentru prima dată revendicărilor politice cîmpul culturii, feminismul mai face un pas, numai că, din păcate, închide uşa în spatele său. Cum terenul său de luptă nu mai e decît culturalul, radicalismul său poate fi perfect rezumat de ultima doleanţă pe care a formulat-o: cea de a dubla omuleţul în pantaloni de pe semafor cu o figură în fustă. La egalitate în radicalism şi popularitate e ecologismul. Aflat la limita dintre empirism şi divinaţie, muncă de teren şi profeţie, paseism şi fatalism, igienă obligatorie şi boemă hippie, ecologismul nu reţine din marxism decît o notă de subsol. Ceea ce-l face să fie mai alarmat de inegalitatea dintre oameni şi balene decît de aceea dintre clase, mai preocupat de dreptul la expresie al necuvîntătoarelor decît de estomparea acestui drept în democraţiile actuale. La limită, radicalismul său visează un capitalism în stil feng shui, plasat imperios sub imboldul revoluţionar "măcar să nu facem mizerie". O situaţie cu totul paradoxală este cea a political correctness-ului: deşi porneşte de la fapte incontestabile şi de la revendicări absolut legitime, modul în care le formalizează, dogmatismul şi rigiditatea sa îl fac antipatic pentru toată lumea. Crezînd că poate remedia o nedreptate istorică prin simpla ei răsturnare (aşa-numita discriminare pozitivă), radicalismul corectitudinii politice se dovedeşte a fi măsura exactă a neputinţei sale. Grija sa pentru identităţile locale victimare, departe de a fi o restrîngere sau o ameninţare la adresa pieţei planetare, îi oferă acesteia un colac de salvare, deschizîndu-i sfera inepuizabilă a comerţului cu specific cultural. Una peste alta, political correctness-ul şi celelalte politici identitare (feminismul, mişcarea gay etc.) nu sînt decît reversul prietenos al politicilor neoconservatoare: ceea ce într-o parte este demascat ca hărţuire şi intoleranţă, în cealaltă parte autorizează legalizarea torturii şi interceptarea convorbirilor private. De ambele părţi, aceeaşi obsesie securitară. Dar dacă toate aceste trei ramuri ale stîngii se află astăzi în plin avînt mediatic, ce-a mai rămas oare din vechiul trunchi ce le unea? Ce-a mai rămas din lupta de clasă, care trecea, pentru marxism, totodată drept motor al istoriei şi front al emancipării? Mai nimic. Cel puţin două calamităţi s-au abătut asupra acestui concept şi asupra rudelor sale apropiate: mai întîi, transformarea pe care au suferit-o partidele de stînga. Dacă vechile partide comuniste pretindeau a întrupa, în acelaşi timp, agentul revoluţionar şi drumul de urmat - aşadar teoria şi practica totodată -, actualele partide de stînga, copleşite de vină, au decis să renunţe la amîndouă şi să devină simple organisme birocratice, preferînd astfel să nu mai facă nimic, decît să facă numai boacăne. Nu întîmplător - aşa cum s-a văzut la ultimele alegeri din Franţa - stînga joacă mai nou rolul conservatorilor, lăsînd, paradoxal, dreptei vocaţia schimbării. Al doilea motiv derivă firesc din primul: ruptura dintre intelectuali şi proletariat. Pe de o parte, intelectualul a rămas cu "viziunea utopică", dar, lipsit de aderenţa la mase, a preferat să şi-o investească într-un înfloritor turism academic; de cealaltă parte, chestiunea muncitorească a devenit la fel de stringentă şi concretă ca o problemă de trigonometrie. Odată abandonat registrul marxist şi preluat discursul naţionalist, pare să admită doar două soluţii, deopotrivă de proaste: fie utopia desfiinţării graniţelor, fie liberalismul lui Sarkozy şi Le Pen: "la France, tu l’aime ou tu la quitte". Iată, deci, fragmentele împrăştiate care au mai rămas astăzi din stînga. Pot oare aceste fragmente să recompună un întreg? Şi de la cîte boabe de fasole reîncepe grămada? De la cît mai multe, e răspunsul lui Ernesto Laclau sau al lui Claude Lefort: soluţia lor constă într-un lanţ de echivalenţe care trebuie să ia naştere între aceste elemente disparate. Avantajul acestei soluţii e că recunoaşte pluralismul şi fragmentarea socială, lasă locul simbolic al puterii întotdeauna gol şi nu ancorează schimbarea în clasa privilegiată a proletariatului; dezavantajul este că soluţia aduce a Third Way. La celălalt pol, grămada începe de la zero, de la ceva mai puţin decît nimicul. După Wallerstein sau Toni Negri, ceea ce ne mai rămîne e o simplă speranţă, tipic marxistă: şi anume că sistemul capitalist îşi va da singur foc la valiză; şi că neoliberalismul, aparent înflorire a capitalismului, este deja manifestarea crizei sale sistemice. Avantajul acestei soluţii este, neîndoielnic, optimismul: istoria este de partea noastră şi noi nu trebuie decît să aşteptăm. Problema care mai rămîne este însă că simpla prăbuşire a capitalismului nu garantează deloc apariţia unei organizări mai juste: există întotdeauna riscul de a arunca din copaie, odată cu exploatatorii, şi principiile democratice pe care, cu greu, aceştia au ajuns să le accepte. Dar n-ar trebui să ne întristăm prea tare în urma acestui inventar al stîngii. Pentru că, cel puţin la noi, din stînga mai rămîne ceva: un subiect întotdeauna bun de dezbătut în reviste. La o lectură rapidă a titlurilor celor 4 (patru) dosare consacrate doar anul acesta stîngii, două trăsături comune se desprind: o mirare şi o decepţie sinceră a organizatorilor că totuşi, încă se mai poate vorbi despre stînga; şi o constrîngere impusă constant autorilor de a porni discuţia de la zero - ca şi cum stînga ar fi un subiect la fel de exotic şi ezoteric ca dromaderul african sau declinarea în sanscrită. Dar poate că e ceva justificat în toată această reţinere. Poate că, vorba aia, dacă doi oameni îţi spun că eşti beat înseamnă că vezi dublu. Poate că a fi de stînga astăzi înseamnă a fi un fel de dromader care vorbeşte în sanscrită.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Câți ani de pușcărie riscă românul acuzat de trădare
Conform articolului 394 din Codul Penal, Alexandru Piscan, care este acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO, poate înfunda pușcăria ani grei.
image
Anchetă extinsă în cazul Coldea: sunt vizați și Alexander Adamescu și Mihai Tufan. „Șeful cel mare”, fondator al „statului paralel”
Anchetă a fost extinsă în dosarul generalilor SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, fiind cercetate fapte de corupție în legătură cu firme controlate de către oamenii de afaceri Bogdan Alexander Adamescu și de către milionarul Mihai Tufan.
image
Pățania ciudată a unui șofer băut din Neamț. A făcut accident exact în momentul în care polițiștii îi făceau semn să tragă pe dreapta
Acţiunile poliţiştilor din Neamţ, pentru combaterea evenimentelor nedorite din traficul rutier, s-au soldat cu depistarea mai multor şoferi care erau băuţi la volan, întocmindu-se dosare penale

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.