De parcă aș fi nimerit trei rînduri de cireșe

Publicat în Dilema Veche nr. 927 din 13 – 19 ianuarie 2022
De parcă aș fi nimerit trei rînduri de cireșe jpeg

Toamna lui 2013. Ora 11. Am gura uscată, îmi tremură genunchii, mi-e foame și greață în același timp, iar hainele care atîrnă pe mine miros greu a fum de țigară. Aștept un autobuz în stația de pe Castanilor, în Brașov, care să mă ducă spre capătul de oraș unde să mă prăbușesc în garsoniera în care mișună gîndaci – din fericire, doar noaptea – și a cărei chirie abia o pot plăti. Am noroc că am unde sta.

Lumina soarelui mi se pare foarte puternică – așa e cînd petreci mai mult de 12 ore într-un bar cu jocuri electronice. Bezna din interior îți dresează creierul să reacționeze doar la stimuli agresivi, culoare și sunet care anunță trei rînduri identice la un aparat. Au noroc cînd îngenunchez ca să scot banii din cutia în care se strîng în interior: asta înseamnă că au cîștigat atît de mulți bani, încît e nevoie să golesc și casa, și aparatele. Uneori le iau datele și îi rog să vină ziua următoare, cînd „aduce șefa bani, da, sigur că vi-i dă, știți că avem discuția asta de fiecare dată, cum să nu aveți încredere?”.

Țiuitul din urechi, acoperind chiar zgomotul orașului dezmorțindu-se, mă face să lăcrimez. Niciodată n-am fost mai aproape de o experiență clișeică. Sunetul ăsta care anulează orice altceva mi-e cunoscut doar din filme, cînd un personaj trece printr-un atentat sau o explozie, iar imaginile se derulează cu încetinitorul. Am noroc că la mine n-a fost așa.

Am ieșit de la muncă mai tîrziu decît de obicei. Am dat declarații începînd cu ora 06:00. Nu-mi aduc aminte apelul făcut la 112, dar știu sigur că nu avea cine altcineva să sune la poliție. Poate cîțiva centimetri mai la stînga și nu aș mai fi putut suna nici eu. Am noroc că toporul a trecut prin uși, mese și bar, dar nu și prin fața mea.

Barul la care lucrez în ture de 12 ore, de zi și de noapte, are cîte un singur angajat pe tură. Nu s-a întîmplat niciodată nimic periculos, mi se spune la angajare, sigur că nu e o problemă că tu stai și la bar, tu servești și la mese, tu dai cîștigurile, speli vasele și toaletele vomitate, în fiecare seară, de aceiași doi domni altfel respectabili. Bineînțeles că trebuie să le zîmbești, se mai face o glumă, se mai dă o palmă la fund, ce ai, așa sînt oamenii, prietenoși, vrei locul ăsta de muncă sau nu? Am noroc că am găsit un loc care mă vrea și că-mi permit să merg destul de des și la cursurile de la masterate. La cel de la zi ajung măcar de două ori pe săptămînă, la cel cu frecvență redusă, unde am cursuri în week-end, nu lipsesc mai deloc.

Clienții obișnuiți sînt taximetriștii care își petrec noaptea în fața barului, în mașini, și care intră „doar un pic”, pînă pierd tot și încep să mă roage să-i împrumut cu 5 lei. Dacă le dau 5 lei, doar atît, vor cîștiga imediat nu doar ce au pierdut, ci mult peste, promit de fiecare dată, iar suma mi-o vor returna înzecit. Am pus de prea multe ori din salariul meu acei 5 lei peste alți 5, am noroc că acum știu că nu trebuie să cedez nici rugăminților, nici manipulării, nici amenințărilor.

Nu s-a întîmplat niciodată nimic periculos, doar că eu nu sînt omul care să nu aducă un mic iad cu sine în fiecare poveste în care pășește – sau așa a ajuns să mi se pară, că sînt declanșatorul ghinionului, piesa care lipsea pentru ca sistemul să poată fi angrenat minuțios spre autodistrugere. În noaptea care a trecut, prin urmare, totul a fost ca de obicei pînă spre ora 02, cînd șirul de aparate rămăsese cu un singur jucător aproape adormit pe scaunul înalt din capătul cu televizorul din care urla muzica care place la toată lumea, ascultă la mine, dă aici telecomanda, că caut eu, iar la masa de la intrare un singur grup de patru domni. Care urmau să plece sau să cadă sub masă, de vreme ce replica mea de împrumut din filmele americane, aia cu „pare că ați avut parte de suficient alcool”, doar i-a crispat cîteva secunde, cît le-a luat să-mi aducă aminte că ei plătesc pentru băutură, nu eu. Am noroc că, deși mi-e frică deja, nu o arăt.

Dar poate că ceva din frica asta declanșează în celălalt instinctul de vînător, așa că cel mai tînăr dintre ei începe să facă glumițe, hăhăie și saliva îi sare aproape de mine, încerc să mă feresc fără să supăr clientul, cui îi pasă de supărarea mea?, întinde o mînă spre șoldul meu, mă retrag, se frustrează că nu ajunge, decide că mă las greu, dar că mă las eu la un moment dat, că așa sînteți toate, iar eu acumulez ură în cea mai pură formă și mă mir că nu izbucnesc. Sînt învățată, totuși, să îndur. Dă bine cînd te lauzi, în contexte mai puțin periculoase, că ai toleranță ridicată la durere. Nu izbucnesc, nu o fac pînă cînd tînărul spune că par nefutută și că va rezolva el asta curînd. Or la amenințări în general, nu doar la cele cu violul, se activează în mine sarcasmul moștenit odată cu toleranța anterior menționată. Așa că mi se și măresc pupilele cînd mă aud spunînd: Vă asigur, domnule, că și dacă aș fi fost ne… iubită fizic, așa cum sugerați, ați fi ultimul om de pe planetă capabil să remedieze asta. În orice fel, nu doar în cel cu care mă amenințați.

Dacă dăm pe repede-înainte, avem așa: masa care se eliberează rapid, tipul care-mi spune că voi mai auzi eu de el, eu care nu-l cred și mă apuc de spălat pahare după ce pleacă și taximetristul vîrstnic de la aparatul din colț, liniște cîteva zeci de minute, apoi sentimentul ăla că urmează să se întîmple ceva, că undeva arde un fitil pe care e prea tîrziu să-l stingi, iar în cele din urmă un proaspăt fost client furios care sparge cu toporul ușa de la intrare, masa la care a stat, iar în sunetul de sticlă ce pare că se tot propagă mă surprind iar spunînd domnului cu toporul oprit la cîțiva centimetri de fața mea: Hai, coaie, să te văd!

De parcă aș fi nimerit și eu trei rînduri de cireșe, calmul meu a anulat supărarea flăcăului cu toporul. Am noroc că am o poveste de spus.

Anca Zaharia este co-fondator al Revistei Golan. Cel mai nou volum apărut: Eu n-am trăit războiul, CDPL, 2021.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.