De o carte şi de alta

Publicat în Dilema Veche nr. 86 din 8 Sep 2005
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Magdalena BOIANGIU * Jeffrey Eugenides, Middlesex, Premiul Pulitzer 2003. Traducere şi note de Alexandra Coliban-Petre, Editura Polirom, 2005. Farmecul romanului vine, poate, din ritmul povestirii, din liniştea cu care naratorul-personaj principal croşetează propriile tulburări ale devenirii cu accidentele istoriei, feţele "progresului" de după masacre şi răscoale. Nimic din ceea ce se petrece azi nu e întîmplător, se adună din patimile şi imperativele trecutului şi Jeffrey Eugenides excelează în înşiruirea conexiunilor de dincolo de ceea ce oamenilor li se pare că ştiu şi vor. Fatum-ul din tragedia antică se deplasează din Grecia spre Detroit şi se exprimă prin avatarurile industriei de automobile, ale restaurantelor "etnice", ale impulsurilor unui şir de indivizi aparent infinit, ale atragerilor şi respingerilor în căutarea sincronizării. Cititorul romanelor tradiţionale va fi satisfăcut: povestirea e limpede, întoarcerile în timp sînt clar marcate, vălul misterului care însoţeşte orice viaţă reală este manevrat cu abilitate întreţinînd speranţa că peste o pagină-două se va lămuri ceea ce pare obscur. Şi se lămureşte, cel mai des în altă direcţie decît cea aşteptată şi, fără a depăşi limitele plauzibilului, acest joc stimulează interesul lecturii. Pentru cititorul dedat la dulceaţa postmodernă, romanul are atracţiile lui. Autorului nu-i sînt străine procedeele povestirii deconstruite, dar le utilizează cu maximă prudenţă. Starea de ambiguitate a naratorului-hermafrodit permite deschiderea şi înţelegerea celor mai ciudate persoane, personaje fixate în propria identitate. Eugenides înscrie situaţiile singulare în fluxul vieţii comune, în lumea agitată de interese divergente, amalgamul este, în acelaşi timp, familiar şi neobişnuit. Din Smirna în flăcări, pe insula Ellis, de aici la Detroit, de la Detroit în Berlinul de unde a dispărut Zidul, personajele îşi poartă biografia reală şi pe cea imaginară dînd cititorului senzaţia că a pătruns într-o lume relativ necunoscută iniţial şi care, la capătul celor aproape 600 de pagini, i-a devenit familiară. Marius CHIVU * Aventurile baronului Münchhausen. Repovestite de Théophile Gautier, traducere şi note de Cristina Jinga, Editura Corint, 2002. Istoria minunatelor călătorii şi campaniile în Rusia ale baronului Münchhausen a fost publicată în engleză în 1785 de Rudolph Erich Raspe. Cartea a avut succes şi a cunoscut imediat şi o versiune în germană, mult mai literară, dată de Gottfried August Bürger. Fost ofiţer german în solda ruşilor în campania împotriva turcilor din 1740, Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen s-a stabilit la Hanovra - avea 65 de ani - şi a apucat să citească cartea care avea să-l facă nemuritor. (Prima traducere românească a fost tipărită în 1855 la Tipografia bisericească din Sfînta Mitropolie, dar după 1980 reeditarea aventurilor "Baronului minciună" a fost interzisă de cenzura comunistă.) Cristina Jinga a tradus însă Aventurile baronului Münchhausen, pentru Editura Corint, în versiunea repovestită de Théophile Gautier. Nu trebuie neapărat să mai fiţi copii pentru a gusta gugumăniile extraordinare ale baronului. Sînt absolut sigur că veţi descoperi corespondenţe cu Harap Alb-ul lui Creangă, mici episoade ce par scoase din poemele cu obiecte însufleţite ale lui Brumaru, o celebră scenă din filmele cu Stan şi Bran (nu spui care!) sau chiar reprezentări daliniene care vă vor convinge că minciunile, spuse literar, merită nu doar iertate în întregime, dar a fi date mai departe. Iată o aventură la vînătoare povestită de acest admirabil "om de cuvînt": "M-am trezit odată, pe înserat, la sfîrşitul proviziei de muniţie, cu un urs enorm, furios, gata să mă înghită. Degeaba mi-am răscolit toate buzunarele căutînd pulbere şi plumbi. N-am găsit decît două cremene de puşcă, luate ca rezervă. Atunci, am azvîrlit cu putere una din ele în botul animalului, care i-a intrat pînă în fundul gîtlejului. Tratamentul n-a fost pe gustul colosului, fiindcă s-a întors cu spatele, ceea ce mi-a oferit prilejul să-l ochesc şi cu a doua cremene, în partea lui posterioară... Nu numai că a doua cremene şi-a atins ţinta, dar a întîlnit-o pe cea dintîi: din ciocnirea lor s-a produs focul şi ursul a explodat, cu un zgomot teribil. Astfel, m-am convins că un argument a priori lansat asupra unuia a posteriori provoacă, în morală, un efect asemănător, nu doar asupra unui singur savant." Radu COSAŞU * Petre Barbu, Blazare, prefaţă de Sanda Cordoş, Editura Polirom, Colecţia "Ego. Proză", 2005. Blazare este unul dintre cele mai false şi mai fertile titluri puse pe o carte în România de azi. Nu există nici o blazare în acest roman trepidant, cuvîntul (ca atare) apărînd o singură dată. Tache, eroul - deloc din catifeaua lui Agopian -, posedă, la 41 de ani, o energie a memoriei şi o vigoare a imaginaţiei neostoite. El face din ceauşism, din viaţa trăită într-un centru siderurgic, "mîndrie a ţării", o obsesie, o bază morală în care sarcasmul spulberă orice melancolie leşinată: "Să nu-ţi baţi joc de anii în care am mîncat tacîmuri de pui şi am tremurat de frig în case! Auzi? Tu nu poţi să înţelegi nimic din grozăvia pe care am trăit-o... Habar nu ai cum am trăit pe vremea lui Ceauşescu... În Complexul meu a fost tragedie, a fost durere, disperare şi moarte...", îi spune Tache gagicii sale, fost "şoim al patriei cu mucii la gură", incapabilă, desigur, să ştie ce a fost un Complex comercial cu alimentară, frizerie, cofetărie şi coadă la gheare de pui. Ceea ce nu-l va împiedica să facă din Complex şi o afacere de dimensiunea unui gag enorm woodyallenian: împreună cu gagica, ştiutoare de engleză, îşi vor cîştiga existenţa povestind turiştilor occidentali cum s-a trăit şi s-a mîncat la noi, nemţii, belgienii, grecii ("oligofreni amabili" sau "pinguini") omenindu-i pentru efortul epic cu cîte o sută de dolari. Fals impotent - precum Woody "orb psihosomatic" -, Tache e aiuritor de potent literar, dînd mizeriei urbane şi umane nu numai valoare de simbol - asta nu e greu! -, ci şi atmosferă, puls al vieţii, humor (şi nu puţine vorbe curat-murdare, ba chiar prea multe, ca de obicei inutile). Complexul comercial devine un bloc care începe să se mişte peste Carpaţi, dincolo de graniţe, tinzînd, nenorocitul, să se integreze în Europa. E pentru prima oară cînd aud în proza de azi materia delirînd ca bloc, cu "o bucurie dobitoacă", precum sună finalul. Cu o bucurie mai puţin dobitoacă, mă încîntă că Petre Barbu nu va fi pe placul nici unei nostalgii. Ambele corectitudini politice vor scrîşni din dinţi - e un sunet tonic al materiei care mă face să-l îndemn pe Barbu, precum Maria în timpul textelor pentru "pinguini": "Bagă mare, Tache!". Cristian GHINEA * Ludmila Uliţkaia, Soniecika, traducere de Gabriela Russo, Editura Humanitas, 2004. Este un roman rusesc scurt şi senin (da, există!). Soniecika e o bibliotecară care trăieşte, munceşte, iubeşte şi, mai ales, citeşte undeva în fundul Rusiei lui Stalin, Hruşciov, Brejnev etc. Dar nu despre ăştia e vorba. De fapt, Stalin nici nu este pomenit, războiul mondial e undeva în fundal, iar persecuţiile şi gulagul se întîmplă unora dintre personaje, dar nu par a fi ceva deosebit, ci mai degrabă ceva natural, cam ca furtuna pe mare. Cartea este pur şi simplu despre Soniecika, despre cum se mărită ea, despre cum este fericită, despre cum îşi creşte copilul şi îşi face dulceţurile. O mică intrigă amoroasă, scurte destine ale cîtorva generaţii de ruşi, o ceremonie funerară de tot hazul şi un final liniştit într-un apartament de la etajul trei al unui bloc construit pe vremea lui Hruşciov. Cartea nici nu e cu sex, nici cu droguri, nici nu dezvăluie tarele societăţii, nici nu e despre viaţa fascinantă a autorului, cum e moda la noi acum. E o poveste frumoasă. Rămîi cu impresia că Soniecika e bunica ta. Sau, dacă n-ai avut parte de bunică în preajmă, trebuia să fie ea. Stela GIURGEANU * Ian McEwan, Amsterdam, traducere de Virgil Stanciu, Editura Polirom, 2001. Ce se întîmplă cînd un turist european, obişnuit cu o societate plină de constrîngeri morale şi sociale, ajunge dintr-o dată în capitala Olandei? Venit dintr-o metropolă europeană, ale cărei convenţii sînt bine păzite de orice privire indiscretă, ajunge să privească dintr-o dată prin ferestrele enorme şi fără perdele ale olandezilor. Dintr-o dată, pentru a se simţi bine şi pentru a înţelege Amsterdamul, trebuie să se lase pradă instinctelor şi, mai mult, să le accepte ca făcînd parte din sine. Amsterdam este o carte plină de simboluri, ceea ce o deosebeşte de restul cărţilor lui McEwan. Pornind de la capitala olandeză, care aici depăşeşte statutul de oraş, devenind - mai mult decît un lait-motiv al cărţii - un concept (oraşul care distruge orice graniţă înlăuntrul propriilor graniţe) şi ajungînd la personaje, totul este interpretabil. Cele două personaje principale sînt Clive Linley şi Vernon Halliday. Arta şi presa, visul şi realitatea, două feţe ale aceleiaşi monede. Liantul este Molly, femeia care influenţează, în vis, realitatea celor doi. Chiar dacă romanul debutează cu înmormîntarea ei, prezenţa lui Molly bîntuie toate cele 233 de pagini ale romanului. Construcţia naraţiunii este înceată, uneori enervant de înceată, ceea ce, pentru un cititor al lui McEwan, trebuie să dea de bănuit. La fiecare pas există cîte un indiciu important, iar stilul greoi nu este altceva decît un alt simbol, o altă cheie. Pentru că, în definitiv, Amsterdam descrie drumul anevoios pe care un individ trebuie să îl parcurgă pentru a se elibera dintr-o societate care îi furnizează, la tot pasul, "scuze" şi "antecedente", făcîndu-l astfel dependent de ea, un drum spre înlăturarea măştii de sine şi dobîndirea curajului de a se privi în interior şi de a se accepta. Ruxandra PETRESCU * H.P. Lovecraft, Demoni şi miracole, traducere de Traian Finţescu, Editura Leda, Colecţia "Galeria fantastică", 2005. Demoni şi miracole, singurul roman al nuvelistului H.P. Lovecraft, considerat de către critici "creaţia sa emblematică", are ca motiv central cunoscuta temă a călătoriei în timp. Din prefaţa lui Traian Finţescu aflăm că, în viziunea autorului, o călătorie în timp echivalează cu un voiaj iniţiatic în enigmaticul univers al viselor. "Depoziţia lui Randolph Carter", titlul primei părţi, este "transcripţia aproape integrală a unui vis în cursul căruia Lovecraft se vede, însoţit de prietenul şi corespondentul său, Samuel Lovemann, pe cale de a explora unul din acele cimitire din Noua Anglie care fac parte integrantă din universul operei sale. Aventurile trăite de cei doi protagonişti, coborîrea unuia dintre ei în cavou, contactul pe care îl stabileşte cu cel rămas la suprafaţă printr-un telefon portativ, deznodămîntul înspăimîntător (cel coborît în adîncuri nu mai revine la suprafaţă), totul, întreaga suprafaţă epică şi atmosferă terifiantă sînt conţinute în vis, în aşa fel încît naraţiunea pare a fi doar un coşmar dramatizat." Asemeni personajului care l-a creat, Randolph Carter, protagonistul acestui roman, este un "lup al viselor". Chinuit de nostalgia copilăriei, el evadează din realitatea chinuitoare care îl înconjoară şi îşi începe călătoria în timp tocmai prin recuperarea paradisului copilăriei din care fusese izgonit. Urmînd semnele primite într-un vis straniu, Randolph Carter - în vîrstă de 50 de ani - redevine, la propriu, micul Randy, cel din urmă cu patruzeci de ani: "aude din nou voci familiare, ale unor personaje care muriseră de mult, ba chiar acestea îl înconjoară cu prezenţa lor îndrăgită, îi apar din nou în faţa ochilor; îşi recapătă înfăţişarea de altădată: este din nou un puşti în pantaloni scurţi şi bluziţă...". În acest fel, personajul principal devine contemporan cu prima sa copilărie, fiind proiectat la începutul istoriei sale personale. "Carter redevine copil şi, revenind la stadiul iniţial al existenţei sale, redescoperă prin el însuşi adevărurile care au guvernat, la început, facerea lumii."

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.