De la Wittgenstein la Mîțoi

Profesor: Din ce familie face parte morcovul? Elev: Din familia iepurașului.

Ca să vorbești despre familie/familii trebuie să fii măcar un pic antropolog sau etnolog sau sociolog, dacă nu biolog (taxonomie: ordin, familie, gen... daucus carota, din familia apiaceae) sau jurist („dreptul familiei”) etc. Nefiind de nici unele, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vorbesc despre familia familiei. Dar, pînă acolo, un mic ocol.

Asemănări de familie

Cu un termen împrumutat din antropologie (Familienähnlichkeit, eng. family resemblance), filozoful Ludwig Josef Johann Wittgenstein (1889-1951) explică, în lucrarea publicată postum Philosophical Investigations (1953), modul în care vorbitorii înțeleg sensul cuvintelor și devin capabili să le întrebuințeze adecvat. Avem o problemă cu înțelesul unui cuvînt? Școala ne învață să dăm fuga la dicționar, iar acolo vom găsi ce ne trebuie, respectiv definiția, cu gen proxim și diferență specifică. Numai că limba funcționează un pic altfel, ne atrage Wittgenstein atenția. Cînd ne uităm mai îndeaproape la ce putem desemna cu ajutorul unui cuvînt, dăm peste o îngrămădeală de lucruri de tot soiul, pentru multitudinea cărora e adesea cu neputință să găsim un numitor comun. Exemplul dat de filozof este cel al jocurilor (eng. games): ce au în comun rugby-ul, mijoarca, lapte-gros, șah, Conquistador și multe, multe altele, altceva decît un fel de „asemănări de familie”, distribuite, ca și acestea din urmă, aleator, fie că e vorba de culoarea ochilor, de statură, de abilitate sportivă, de înclinație spre reverie ș.a.m.d.? Tot așa cum antropologii și etnologii ne învață că sociabilitatea umană dă naștere la nenumărate încrengături de rudenie, în care istoria și hazardul își dau mîna pe deasupra unor reguli prestabilite, la fel și cuvintele intră în tot soiul de cîrdășii și cuplăreli, întinzîndu-și rețele de semnificații împrejurul minții noastre. A pune ordine în această forfotă printr-un eșafodaj asemeni clasificărilor botanice e vînare de vînt. Jorge Luis Borges a compus la un moment dat o memorabilă mostră de taxonomie extrasă dintr-o pretinsă enciclopedie chinezească: „în străvechile pagini [ale acesteia] stă scris că animalele se împart astfel: a) aflate în proprietatea împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblînzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cîini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca smintitele, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart urciorul, n) care de la distanţă par muşte”.

Familia familiei

Orișicine e cazul să aibă o familie. Chiar și familia însăși.

Spre teroarea învățăceilor, există familii nu doar de oameni, ci și de cuvinte. Mirii și miresele, cumnații și cumnatele, nepoții și nepoatele „familiei” sînt cuvinte precum „familiar”, „familiarism”, „a (se) familiariza”, „a defamiliariza” (?) ș.a.

Oaia rătăcită a familiei e însă femeia, derivat din același latinesc „familia”. Unii ar zice că această etimologie dovedește o reverență față de cea care încorporează esența venerabilei instituții conjugale. Alții, dimpotrivă, văd aici reminiscențele unei atitudini maciste: „familia” e „celălalt”, iar „celălalt” e „femeia”. Cu mireasmă matriarhală sau iz patriarhal, cert e că, din start, avem de a face cu o înrudire de neignorat.

„Familiar” vrea să zică, e limpede pentru toată lumea, „știut”, ”cunoscut”, „obișnuit” – de parcă familia ar fi prin definiție apanajul predictibilității, al rutinei. Cu referire la limbaj, adjectivul mai capătă nuanța simplității, a directeții, tot așa cum, despre atitudini, pare să însemne și „prietenos”, „apropiat”. Oricum ideea e că „în familie” lăsăm eticheta și meșteșugul deoparte ca să ne putem simți, literalmente, „acasă”.

Pot îndrăzni să susțin că, în ce mă privește, vocația profesională se pune cumva în răspăr față de „familiarismul” familiarului casnic? Într-una dintre teoriile de impact profesate pe la mijlocul veacului trecut de către un grup de experți reuniți sub eticheta „formalismului rus” se afirma că esența literaturii – a artei, în fond – este darul ei de a ne împrospăta privirile pe care le aruncăm lumii și existenței. Formaliștii numeau acest fenomen „insolitare”, smulgerea din rutina obișnuințelor de receptare, pe de o parte, sau a stereotipiilor de creație, pe de altă parte. Creatorii și interpreții lor, criticii, istoricii, se îndeletnicesc prioritar cu „defamiliarizarea”. Cînd eram decan la Litere, primeam inevitabil o mulțime de mesaje în care mi se cerea părerea – autorizată prin funcția deținută! – despre cum se spune/se scrie corect cutare sau cutare lucru. Mă vedeam nevoit să răspund că eu mă ocup cu literatura și că scriitorii sînt tocmai cei care „strică” limba în permanență și nu pot fi luați ca reper pentru corectitudinea academică a rostirii.

Familie lărgită

Consecvent opiniilor anterior exprimate, nu voi da o definiție. Mă voi mărgini la un exemplu.

Înainte de a merge la școală fie-mea a început să organizeze o serie de spectacole teatrale împreună cu verișoara ei cu patru ani mai mare. De fapt, Raluca era cea care trăgea sforile, cu un spirit antreprenorial pe care Ana nu reușea nicicum să-l imite.

Scena era un podium de lemn într-o nișă din camera de zi a Anei: locul ideal, de vreo doi metri pătrați, pentru a amenaja un spațiu artistic despărțit de restul încăperii printr-o cortină improvizată. Se emiteau și bilete, iar spectatorii primeau și cîte un program meșteșugit pe o coală A4. Îmi amintesc reprezentația Frumoasa din pădurea adormită. În program era anunțată distribuția: Vrăjitoarea – Raluca Papadima; Prințul – Ana Papadima; Prințesa – Mîțoi Papadima. Iar bietul Mîțoi, înfășat în niște scutece mai vechi, speriat de moarte, își dădea toată silința în a se preface că doarme.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere.