De la reglementarea toleranţei la incriminarea parazitismului

Un secol de prostituţie în România (1862-1957) Dacă am deschide "bibliografia prostituţiei", am rămîne uimiţi de numărul mare al scrierilor: legişti, sociologi, medici, igienişti, jurnalişti, toţi într-o luptă pentru reglementarea sau abolirea prostituţiei1. Ne referim doar la prostituţia feminină, singura formă cu un cadru legal de desfăşurare, fapt care nu exclude însă practicile clandestine la masculin. Începuturile modernităţii româneşti se fac simţite şi în atitudinea autorităţilor faţă de prostituţie, atitudine care s-a exprimat prin scoaterea sexului tarifat neproductiv sau (şi) non-procreativ din ilegalitatea morală şi juridică şi "instituţionalizarea" acestuia. Este pusă astfel la punct o nouă formă de sexualitate, o nouă instituţie, cu precădere urbană, aflată la dispoziţia bărbaţilor şi sub controlul statului. Dar ce s-a întîmplat de fapt cu prostituţia din momentul legalizării şi pînă în prezent cînd ea este incriminată? Asistăm, în perioada contemporană, la o reactualizare a disputelor în jurul prostituţiei. Diferite iniţiative legislative, campanii pro sau contra prostituţie pun tot mai acut problema înţelegerii fenomenului şi a implicaţiilor acestuia pentru societatea românească2. Caracterul sensibil al temei necesită o vedere critică care să depăşească capcana antagonismului sau a evidenţelor conceptuale de ordin biologic sau natural. Acestea din urmă sînt vehiculate mai ales în momentul în care se vorbeşte despre prostituţie în alte condiţii decît acelea ale unei practici socio-culturale şi raport de sexe. Vom vedea în ce măsură o istoricitate a fenomenului ne poate lămuri asupra a ceea ce a însemnat prostituţia pentru societatea românească de-a lungul unui secol. Cu alte cuvinte, vom vedea, pe scurt, care a fost cadrul normativ al fenomenului între 1862 şi 1957. Reglementarea prostituţiei ca practică şi (sau) raport social a plecat de la principii sanitare şi morale, fiecare influenţînd diferit organizarea prostituţiei în funcţie de perioada istorică. Aceste principii le regăsim mai ales în cuprinsul ideologiilor europene cu care România se găsea într-un contact permanent şi care îşi disputau dreptul de a-şi impune propria formă de organizare a vieţii sociale: eugenismul, feminismul, socialismul şi aboliţionismul fiind doar cîteva perspective care au influenţat dinamica legislativă a prostituţiei. Vom parcurge punctual patru etape. Între 1862 şi 1930 a funcţionat în România sistemul de inspiraţie reglementaristă. Instituirea acestuia a fost făcută prin două modalităţi: la nivel local prin regulamentul urban pentru supravegherea prostituţiei, iar la nivel central prin articole ale legilor sanitare pentru zonele unde nu existau regulamente speciale pentru prostituţie. Cea mai răspîndită formă de regulament în vechiul regat al României a fost cea aplicată în Bucureşti în 1862, modificată succesiv pînă în 1899, acest model fiind preluat de majoritatea oraşelor. În oraşele din Transilvania au funcţionat cu precădere aceleaşi principii reglementariste, numai că modelele de regulamente sau articole sanitare adoptate erau cele care circulau în spaţiul Austro-Ungar. Dar ce înseamnă "reglementarism" şi cum a fost el adaptat la spaţiul românesc: este vorba despre sistemul prostituţiei colective, a "pensionarelor de bordel" şi al prostituţiei practicate individual cu condicuţă de sănătate3. Condiţia practicării era o înregistrare prealabilă la Poliţie şi la Serviciul Sanitar în evidenţa prostituatelor, după îndeplinirea cerinţelor legate de o limită de vîrstă şi stare de sănătate. Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultaţii periodice şi primeau o condică care constituia atît noua "identitate", cît şi permisul pentru exercitarea acestei ocupaţii. Atît prostituatele, cît şi casele de prostituţie erau clasificate minuţios în mai multe categorii, fiind supuse unui regim diferit de impozitare şi drepturi sociale. În casele de toleranţă, schimbul bani-sex era coordonat de persoana care conducea afacerea, o madamă, sub denumirea populară de "ţaţă". Prostituţia individuală sau "singuratică" era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă sau la intrarea ei. Sistemul reglementarist ia sfîrşit, din punct de vedere juridic, în 1930 prin articolul 305 al noii legi sanitare şi de ocrotire socială care desfiinţează "casele de prostituţie sau localurile unde se practică prostituţia cu femei găzduite"4 . Campaniile de abolire a prostituţiei şi influenţa ideologiei socialiste, care considerau femeia prostituată o victimă, s-au făcut resimţite în noua formă de organizare a prostituţiei care capătă accente specifice aboliţionismului internaţional. Potrivit discuţiilor, noua lege a fost inspirată din legislaţia americană, respectiv germană, a anilor 1925 şi 1927, favorabilă închiderii caselor de prostituţie. În baza noii legi, s-a desfiinţat şi a fost incriminată ocupaţia patronilor caselor de prostituţie. Persoanele care voiau să practice în continuare prostituţia o puteau face, însă cu riscul expunerii la noua prevedere penală a delictului de contaminare venerică care făcea pasibilă de închisoare orice persoană care contamina conştient cu boli venerice o altă persoană. Prostituata nu mai putea să mai aibă domiciliul în spaţii de consumaţie publică, dar putea practica, în schimb, în locuinţe închiriate în mod strict profesional. Acestea trebuiau dotate cu soluţii şi instrucţiuni profilactice puse la dispoziţia "vizitatorilor"5. Vechea condicuţă de prostituţie este înlocuită acum cu o fişă de sănătate care devine confidenţială şi cuprinde starea de sănătate a persoanelor ce practicau prostituţia. Acest tip de organizare neoaboliţionistă se caracteriza prin anonimat, responsabilitate şi libertatea de exercitare pe cont propriu a acestei ocupaţii. Anul 1943 şi contextul celui de-al doilea război mondial marchează revenirea casei de toleranţe şi a ocupaţiei de "patron de bordel". Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel în spiritul celui mai drastic reglementarism. Este incriminată practica clandestină a prostituţiei şi contaminarea venerică conştientă. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise şi se introduce carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament. O noutate o constituie "Livretul de economii" a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casa de economii 10% din încasările zilnice ale prostituatei. Măsura vizată era economisirea sumelor de bani rezultate din prostituţie pînă la părăsirea de către persoană a acestei ocupaţii, prin exercitarea unui control asupra economiilor. Spiritul noii reglementări a vizat un control absolut al prostituţiei şi al spaţiilor acesteia, ţinînd cont de precedentele epidemii de boli venerice din armată, în condiţiile deplasărilor masive de personal militar pe teritoriul ţării. Persistenţa "conştiinţei burgheze" la nivelul tinerei republici populare române nu a rămas fără repercusiuni. La sfîrşitul anilor '50, a fost demarată o misiune de reeducare a elementelor care nu corespundeau noii morale marxist-leniniste. Dacă noul cod penal din 1948 nu aduce atingere prostituţiei, decretul numărul 351 din 1949, abrogat ulterior în 1951, va reprezenta prima măsură care deschide calea incriminării prostituţiei. Prostituatele vor fi trimise în Centre de reeducare pentru "adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi al redresării lor morale". Internarea lor putea fi făcută la cerere de autorităţile statului pe o durată care pleca de la 1 an şi pînă în momentul în care se considera că scopul reabilitării a fost atins. Următorul pas şi cel propriu-zis al incriminării practicii s-a făcut prin articolul 433 al noului cod penal din 1957. Potrivit acestuia, pedeapsa pentru procurarea, de către o femeie, a mijloacelor de existenţă, din raporturile sexuale cu diferiţi bărbaţi, era considerată infracţiune şi sancţionată cu 6 luni pînă la 4 ani de închisoare corecţională. Prostituţia începe să fie considerată ca fiind rezultatul unei conştiinţe înapoiate, o formă de parazitism social străin mentalităţii socialiste şi apropiat unei "criminalităţi specifice societăţii exploatatoare". Următoarele coduri penale vor prelua ideea parazitismului social. Cam aşa ar putea fi rezumată pe scurt dinamica societăţii româneşti în materie de reglementare a prostituţiei în intervalul 1862 şi 1957: de la o reglementare a toleranţei pînă la o incriminare a parazitismului. Desigur că semnificaţiile acestei dinamici nu pot fi înţelese decît după o trecere a analizei din planul oficial în cel al practicii experienţei cotidiene. ________________ 1. Dr. Theodor Th. Ştefănescu, Regulamentul pentru privegherea prostituţiei din ţara noastră. E bun. Prostituţia trebuie tolerată?, Atelierele grafice Socet&Co, Bucureşti 1909. 2. A se vedea, caricatural, Cătălin Bilea, Legea bordelurilor: iniţiativă legislativă comentată grafic, Editura de Sud, Craiova, 1999. 3. Noţiunea de bordel a primit conotaţii tot mai peiorative în prima jumătate a secolului al XX-lea. 4. Constantin Hamangiu, Codul general al României, vol. 17, p. 674, Bucureşti, 1930. Legea va fi modificată succesiv în 1931 şi 1933, urmînd să primească şi un regulament mai explicit pentru combaterea bolilor venerice, în martie 1933. 5. Dintre aceste soluţii profilactice amintim: pomadă calomelată, soluţie hipermanganat de potasiu 1/1000l, condoame. Lucian DĂRĂMUŞ