De la Planul Marshall la CAER
În februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta, deși reprezentanţii marilor puteri procedează la stabilirea şi punerea de acord a planurilor militare, un loc aparte al discuţiilor l-au constituit deciziile cu privire la zonele de influenţă în Europa de după război. A urmat apoi Conferinţa de la Berlin (Potsdam) din iulie-august 1945, care s-a încheiat cu semnarea Acordului de la Potsdam, acord care cuprindea liniile directoare ale organizării postbelice a Germaniei învinse, baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării ei, precum şi cotele de despăgubire pretinse de către învingători. Se cuvine menţionat faptul că „Momentul Potsdam” a reprezentat unul dintre ultimele momente ale consensului dintre Aliaţi, unele disensiuni între ei manifestîndu-se încă de la sfîrşitul anului 1944.
În privinţa refacerii economiei țărilor europene afectate de război și mai ales a industriei germane, SUA şi Marea Britanie vedeau în viitoarea Germanie un stat puternic industrial, demilitarizat şi democratic, pe cînd Franţa şi Uniunea Sovietică, din raţiuni diferite, nu îşi doreau refacerea unei Germanii puternice. Totodată, cheltuielile cu întreţinerea administraţiei militare în zonele ocupate reprezentau un efort major pentru naţiunile aliate şi mai ales pentru Statele Unite, care suportau o mare parte a acestor cheltuieli. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică dorea o redresare economică cît mai grabnică prin reparaţii plătite de Germania învinsă și asigurarea unui control militar şi politic cît mai extins în Europa. În acest context, încheierea operaţiunilor militare nu a adus mult așteptata liniște și pace în cele două tabere, pînă de curînd aliate, care începeau să aibă viziuni diferite atît din punct de vedere politic, cît și economic și militar.
Situația de facto se prezenta diferit în Europa față de SUA. Europa, de la Atlantic pînă la Urali, aproape fără deosebire între învinşi şi învingători, arăta dezolant: oraşe devastate, reţele feroviare, drumuri, poduri, porturi distruse, toate acestea adăugîndu-se imensei drame umane. În contrast cu situaţia bătrînului continent, Statele Unite ale Americii au ieșit din război cu o situaţie economică diferită. Ele nu au cunoscut distrugeri pe teritoriul lor şi au avut pierderi umane relativ mici faţă de populaţia ţării. După statistici, în SUA venitul naţional depăşea dublul celui din 1940, bugetul era echilibrat, reprezentînd o putere financiară considerabilă (stoca două treimi din rezervele mondiale de aur, iar moneda naţională – dolarul – îşi menţinea valoarea antebelică). Ca urmare, la încheierea războiului, SUA îşi consolidau poziţia de primă putere economică mondială şi, implicit, îşi asumau rolul de primă putere politică, principala problemă a economiei lor fiind reconversia economiei de război la cea de pace.
Totodată, mijlocul anilor 1940 a însemnat un apogeu al diplomației americane. Inițiativa Bretton Woods, New Hampshire, din iulie 1944, lansată și susținută de Trezoreria americană, se baza pe convingerea, născută din marea criză și din Al Doilea Război Mondial, că instabilitatea economică duce la războaie monetare, războaie comerciale și, în ultimă instanță, la războaie militare. Prin aranjamentul de la Bretton Woods se crea Fondul Monetar Internaţional (FMI) și Banca Internaţională pentru Reconstrucţie și Dezvoltare (BIRD) răspunzînd voinţei comune a statelor aliate în cel de-Al Doilea Război Mondial, în special SUA şi Anglia, de a instaura, după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită evitarea crizelor economice şi sociale similare celor din anii ’30. Cele două instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite, Fondul Monetar Internaţional (FMI) și Banca Internaţională pentru Reconstrucţie și Dezvoltare (BIRD), împărtășeau același obiectiv comun: creșterea nivelului de trai în ţările membre, FMI concentrîndu-se pe probleme macroeconomice, iar Banca Mondială pe dezvoltarea economică pe termen lung și reducerea sărăciei globale. Scopul comun era acela de a stabili un cadru de cooperare și dezvoltare economică, care ar conduce la o economie mondială mai stabilă și mai prosperă, ca răspuns la noile evoluţii și provocări economice ale perioadei respective. Odată cu înfiinţarea FMI, s-a urmărit crearea unei instituţii financiare care, acordînd asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări competitive, ca metode de redresare a balanţei de plăţi. Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1947, iar în noiembrie 1947 FMI a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU.
Cît privește Europa, noul președinte al SUA, Harry Truman, împreună cu principalii săi consilieri, înțeleseseră că unitatea și refacerea acesteia erau singura alternativă viabilă la un nou angajament militar american în Europa. Important de semnalat este caracterul gîndirii economice a noii administrații americane, care era radical diferit de cel agreat de Roosevelt. În loc să împrumute Europei fonduri pentru reconstrucție, care greu ar fi putut fi returnate, ținînd cont de situația economică în care vechiul continent se afla, o nouă entitate vest-europeană, integrată, urma să fie creată după planuri americane, cu bani americani și, nu în ultimul rînd, cu garanții de securitate. Stalin, însă, vedea lucrurile cu totul diferit, iar anul 1947 se anunţa încă de la început a fi extrem de tensionat.
Planul Marshall
La 12 martie 1947, Casa Albă anunţa Doctrina Truman, al cărei principal obiectiv a fost prevenirea extinderii comunismului condus de sovietici, iar aproape trei luni mai tîrziu, la 5 iunie, este lansat Programul de Reconstrucţie Europeană (European Recovery Program - ERP), consacrat în istorie sub denumirea de Planul Marshall. Generalul George C. Marshall fusese numit secretar de stat în ianuarie 1947 – era primul general american de cinci stele și primul militar de carieră devenit secretar de stat. La 5 iunie 1947, secretarul de stat Marshall a ținut la Universitatea Harvard un discurs scurt și simplu prin care propunea un plan privind un ajutor suplimentar pentru Europa. Discursul, astăzi celebru, începea prin a spune că „...lumea se află la o răscruce de drumuri. Dar situația este atît de complexă încît multitudinea de fapte [...] îl împiedică pe omul de pe stradă să o evalueze cu claritate. Mai mult de atît, fiind atît de departe de zonele afectate, le este greu să înțeleagă reacțiile unor popoare aflate în suferință, ca și efectul acestor reacții asupra guvernelor lor”. Iniţiativa elaborării planului a aparținut lui Marshall și Departamentului de Stat condus de el, fiind susţinut atît de preşedintele american, cît şi de Arthur Vandenberg, liderul majorităţii din Senat. Se preciza, deasemenea, în discurs, că „…înainte ca guvernul Statelor Unite să poată continua eforturile sale de a uşura situaţia şi a ajuta lumea europeană să pornească pe calea refacerii, trebuie să existe un acord între ţările Europei cu privire la cerinţele situaţiei şi rolul pe care-l vor juca aceste ţări, la rîndul lor, pentru a conferi un efect optim acţiunilor ce vor fi întreprinse. N-ar fi nici potrivit şi nici corect ca SUA să-şi asume unilateral un program destinat a pune pe picioare Europa. Aceasta este treaba europenilor”. Discursul lui G. Marshall s-a bucurat de comentarii favorabile în presa vremii şi în lumea politică, întrucît propunerea se baza pe cel puţin două elemente importante: lăsa la dispoziţia europenilor modul de organizare al ajutorului oferit, ceea ce evita impresia extinderii hegemoniei americane, şi includea URSS alături de celelalte state europene. Propunerea Marshall se adresa întregii Europe, cu excepţia Spaniei franchiste, iar programul trebuia să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea naţiunilor europene destinatare.
Motivele care au stat la baza planului Marshall au o relevanţă aparte. În primul rînd, iniţiatorii planului aveau în vedere faptul că, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, Europa a reprezentat un debuşeu important pentru produsele americane. Pierderea acestuia ar fi putut duce la o puternică contracție a economiei americane, la mai puţin de 20 de ani de la marea criză din anii 1929-1933. Pe de altă parte, deși situația economică era mai bună decît a celorlalte state, Produsul Național Brut (PNB) al Statelor Unite scăzuse cu 11.6% în 1946, influențat de cheltuielile masive ale guvernului imediat după război. Consiliul Consultanților Economici ai președintelui Truman anticipa accentuarea declinului în următorul an, iar redresarea economiilor europene era absolut esențială pentru limitarea acestui declin. Astfel, reducerea costurilor și a duratei asistenței economice din partea SUA depindea de coordonarea programelor naționale de reconstrucție.
Ca și Roosevelt, președintele Truman era adeptul unei intervenții economice agresive, uneori ca o alternativă la intervenția militară, pentru a asigura interesele americane vitale, însă, spre deosebire de predecesorul său, a avut o abordare diferită în două probleme majore. În primul rînd, a dat un răspuns diferit întrebării „cine să elaboreze politica economică externă?”. În cazul lui Roosevelt, această politică a fost elaborată de Trezorerie. Nemulțumit de ceea ce i se părea a fi o atitudine naivă, mult prea pro-sovietică, a Trezoreriei administrației Roosevelt, Truman a dat mînă liberă Departamentului de Stat în frunte cu Marshall, care era sprijinit de colaboratori renumiți (amintim aici pe Kennan, artizan de frunte al Planului Marshall, cel care a formulat celebra „politica de descurajare a URSS”). A doua problemă era legată de gestionarea unei Germanii învinse. În timp ce Roosevelt sprijinea planul lui Morgenthau (secretar de finanțe între 1934-1945, confident al lui Roosevelt, cel care a dat numele planului de dezindustrializare a Germaniei după al doilea război mondial) de a „pastoraliza” țara și de a o lăsa la un nivel redus de dezvoltare, Truman considera că o Germanie puternică din punct de vedere economic era esențială pentru stabilitatea viitoare a Europei. Însă același Truman afirma, la șase luni după ce și-a lansat doctrina, că „... resursele noastre nu sînt nelimitate și trebuie să le folosim acolo unde este cel mai mult nevoie de ele ca să redăm lumii productivitatea, libertatea și încrederea. E o chestiune ce ține de pragmatism să cheltuiești 20 sau 20 de miliarde de dolari ca să păstrezi pacea în următorii patru ani, în loc să cheltuiești de zece ori mai mult, în fiecare an, ca să duci un război”. Ceea ce făcea din ajutorul financiar și economic o alternativă atît de radicală la creșterea cheltuielilor pentru apărare era faptul că niciodată nu se încercase așa ceva la o scară atît de mare, mai ales pe fondul unei confruntări diplomatice care atinsese un punct critic. În al doilea rînd, în absenţa sprijinului american, unele din ţările Europei Occidentale ar fi putut ceda tentaţiilor comuniste, eventualitate considerată de liderii americani ca o ameninţare la adresa securităţii Statelor Unite ale Americii. De altfel, începînd cu finele deceniului cinci, SUA au considerat tot mai mult că blocarea extinderii influenţei URSS reprezenta unul dintre obiectivele esenţiale ale politicii lor internaţionale. În al treilea rînd, unele dintre statele Europei Occidentale manifestau o anumită deschidere spre influenţele dinspre Uniunea Sovietică, în timp ce americanii o percepeau pe aceasta ca principalul lor rival. În fine, în al patrulea rînd, Germania de Vest, considerată din punct de vedere istoric drept miezul industrial al Europei, trebuia reconstruită pentru a servi ca o zonă-tampon faţă de influenţa sovietică. În plus, teama celorlalte state europene occidentale faţă de adversarul lor din timpul războiului mondial s-ar fi putut diminua dacă Germania de Vest avea să fie integrată într-o structură europeană mai largă. Sprijinul american era însă condiţionat de înlăturarea comuniştilor din guverne, de organizarea alegerilor libere, de instituirea vieţii democratice. Planul a fost conceput iniţial sub forma unui ajutor nerambursabil însoţit de evitarea suprasolicitărilor şi a dublei impuneri. Dintre obiectivele economice se impun a fi menţionate: promovarea producţiei industriale şi agricole, creşterea schimburilor internaţionale între statele membre şi reducerea barierelor comerciale.
Odată Planul aprobat, nu însă fără discuții și dezbateri aprinse, guvernele britanic şi francez au decis crearea în 1948 a unei organizaţii permanente care să supravegheze punerea lui în aplicare. Lua astfel ființă Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), care reunea 16 state.
Punerea în aplicare a prevederilor Planului a constat în mai multe activități și etape. Primele nave, fiecare încărcată cu mii de tone de alimente, combustibil, utilaje, vehicule etc., au pornit spre cele 16 țări pe 20 aprilie 1948 și, pînă la sfîrșitul anului, SUA livraseră ajutoare în valoare de 2 miliarde de dolari (20,57 de miliarde la valoarea de astăzi). În cadrul Planului, în intervalul 3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952 au fost transferați 13,2 miliarde dolari în cele 16 țări. Luînd în calcul inflația, totalul a fost de 14,3 miliarde dolari în 1952. Ajutorul a fost etapizat, 31% în 1948, 30% în 1949, 20% în 1950, 12% în 1951 și 8% în 1952. Cei mai mari beneficiari au fost: Marea Britanie (24,9%), 3,2 miliarde de dolari, adică 32 miliarde la valoarea de astăzi, Franţa (21,2%), 2,7 miliarde de dolari, adică 27 miliarde de dolari la valoarea de astăzi, Italia (11,8%), 1,5 miliarde de dolari, 15 miliarde la valoarea de astăzi, Germania de Vest (10,8%), 1,4 miliarde de dolari, 14 miliarde în valoarea de astăzi, Ţările de Jos (7,7%), Grecia (5,5%), Austria (5,3%), Belgia (4,4%). Austria și Norvegia au fost cele mai mari beneficiare per capita (130 de dolari, adică 1.300 de dolari la valoarea de astăzi). Transferurile au echivalat în medie cu 2,6% din producția țărilor în perioada respectivă. La cursul de astăzi, ajutorul Marshall valora 130 miliarde de dolari. Fondurile furnizate au fost utilizate în diferite moduri: scutiri de taxe de transport pentru 16,8 milioane de pachete de ajutoare private pentru Europa; construcţia unui port în North Borneo (Malaezia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc în Europa; 50 milioane de dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei; program de asistenţă tehnică, respectiv peste 3.000 de europeni au făcut stagii de cîte 6 luni în diverse întreprinderi americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii; un program similar s-a desfăşurat pentru agricultură; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru reutilarea necesară în vederea producţiei de autoturisme, camioane şi tractoare; industria aviatică franceză a primit fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare producţiei de avioane; cultura unei plante necesare producţiei de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari, reducînd importurile britanice şi contribuind astfel la revitalizarea producţiei farmaceutice şi de material plastic; echipament nou pentru construcţia de vapoare de pescuit în Portugalia şi multe altele. Primele șase luni au fost dedicate cu precădere acțiunilor umanitare, apoi accentul s-a pus pe reconstrucție și integrare.
Efectele Planului nu s-au lăsat așteptate. Între 1947 și mijlocul anului 1952, cînd ajutorul Marshall a încetat oficial, producția industrială în țările beneficiare a crescut cu 60%. Au fost și variații mari – creșterea a fost de la 24% în Suedia, la 241% în Germania de Vest – cîștigurile însă au fost, în general, semnificative și în mai multe domenii. Prețurile alimentelor din Franța și Italia, care începuseră să crească vertiginos cu mult înainte de iarna aspră din 1946-1947, au scăzut brusc după anunțarea Planului Marshall. Inflația vest-europeană imediat după încheierea Planului, 1952-1958, va scădea la un nivel la care va rămîne în următorii 50 de ani. Deficitul bugetar al Franței, spre exemplu, a scăzut de la 9,7% în 1948 la 7,3 % în 1949. Inflația a scăzut de la 58,6% la 12,7%, deficitul de cont curent de la 5,7% la 1,8%. Fondurile au constituit, totodată, o rezervă care a înlesnit inițierea unor reforme în avantajul pieței libere, fără afectarea pieței muncii și fără tulburări sociale.
Din 1947 şi pînă în 1951, Statele Unite au împărţit anual aliaţilor săi aproximativ 2% din PIB. Nu se mai realizase niciodată pînă atunci un transfer de asemenea proporţii. Ca o precondiţie a primirii ajutorului american, guvernelor li se cerea să relaxeze barierele cooperării intraeuropene şi să-şi coordoneze planurile economice prin intermediul OECE. În plus, guvernele respective mai erau încurajate să-şi continue reformele economice interne, inclusiv prin adoptarea tehnicilor manageriale americane, mai pragmatice şi mai productive.
În cadrul Planului au fost utilizate mai multe instrumente de decontare. Cel mai inovator a fost utilizarea fondurilor de contrapartidă, prin care se puteau cumpăra în monedă națională mărfuri americane, neexistînd un efect negativ asupra balanței de plăți a țărilor beneficiare. Sistemul era multilateral, la sfîrșitul fiecărei luni cererile de compensare erau anulate, iar surplusul comercial și balanțele de deficit erau consolidate, cu alte cuvinte, nici o țară nu rămînea datoare altora, ci doar uniunii în întregul ei. Atît timp cît soldurile țărilor, pozitive sau negative, rămîneau între anumite limite, nu se recurgea la despăgubiri. Dar, în momentul în care se depășeau aceste praguri, țările plăteau în dolari sau aur. Acest sistem de conversie valutară s-a dovedit a avea succes conducînd la multiplicarea efectelor capitalului investit.
Întrucît scopul principal al sistemului era să încurajeze comerțul intraeuropean, țările participante trebuiau să renunțe la orice atitudine discriminatorie față de importuri și la barierele comerciale - cu 50% în 1949, apoi treptat pînă la 90% în ianuarie 1955. Drept rezultat, comerțul din Europa, sub auspiciile planului, a crescut constant, de la 20 de miliarde de dolari în 1950 (100 miliarde la valoarea de astăzi) la 23 miliarde (191 miliarde la valoarea de astăzi).
Soluția economică în viziunea lui Marshall consta și în restabilirea încrederii europenilor în viitorul economic al țărilor lor și al întregii Europe, fiind necesari pași hotărîți spre o federație economică europeană. Promotorii planului susțineau încă de la început că problemele Europei erau de ordin „psihologic” și că efectul stimulativ fundamental al planului Marshall va fi înțelegerea de către țările beneficiare a faptului că Statele Unite se angajau ferm să le ajute să redevină națiuni libere și independente. Pe lîngă asistenţa financiară şi în ciuda aversiunii sale istorice faţă de blocurile comerciale, America a încurajat Europa Occidentală să meargă pe calea integrării economice.
După cum aminteam, drept răspuns la iniţiativa americană, 16 state, în cadrul Conferinţei de la Paris, au pus bazele Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE) la 16 aprilie 1948. Jean Monnet, consilier pe probleme economice și om politic remarcabil, a avut rolul determinant și, împreună cu Robert Schuman, fost ministru al afacerilor externe, au elaborat Planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-au prezentat pe data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene și sărbătorită ca ziua Europei. Pentru a evita un alt război, Schuman propunea ca producția franco-germană de cărbune și oțel (materiile prime de bază pentru industria armamentului) să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene. Astfel, ca urmare a Declarației Schuman, în aprilie 1951, la Paris, este semnat Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), acesta fiind primul dintr-un șir de tratate care reprezintă baza legală a funcționării în timp a Uniunii Europene. Cele șase state semnatare de atunci, fondatoarele UE, au fost: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
În decembrie 1960 a fost semnată Convenţia prin care se crea OCDE, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, intrată în vigoare în septembrie 1961. Astfel, 18 ţări europene din Organizaţia Europeană de Cooperare Economică au pornit la drum alături de SUA și Canada - semnatare ale Convenţiei din decembrie 1960; apoi s-a alăturat Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelandă (mai 1973). Statele sus-menţionate s-au pus de acord pentru a realiza „expansiunea, considerată posibilă, a economiei şi progresul nivelului de viaţă în ţările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerţului mondial pe o bază nediscriminatorie şi multilaterală”.
Țările europene au constatat că integrarea crește dependența dintre ele, însă nu dispuneau de capacitatea de a se apăra împotriva acțiunilor ostile ale URSS și ale sateliților acesteia. Față cu această problemă, răspunsul a fost NATO. Împreună, Planul Marshall și NATO au oferit mijloacele de descurajare a acestor amenințări. La 4 aprilie 1949, a doua zi după împlinirea unui an de la legiferarea Programului Marshall, s-a semnat istoricul acord de înființare a NATO, considerat a fi cel mai mare obstacol în calea războiului creat vreodată. Totodată, Planul Marshall facilita încheierea la Geneva a Acordului Generalizat pentru Tarife și Comerț (GATT), precursorul Organizației Mondiale a Comerțului.
Concluzionînd, putem spune că Planul Marshall a fost benefic pentru toate țările participante.
Pe termen scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică coerentă pentru refacerea Europei şi depăşirea urmărilor războiului. Pe termen lung, a contribuit la refacerea economiilor țărilor beneficiare și a limitat extinderea comunismului în Europa. De asemenea, a contribuit într-o manieră decisivă la intensificarea cooperării economice între statele europene şi la construcţia Europei unite, pentru moment numai în partea sa occidentală.
Totodată, prin Planul Marshall, Statele Unite ale Americii, devin cel mai mare creditor internaţional postbelic, folosindu-și rezervele financiare pentru a ajuta la reconstrucţia economiilor vest-europene şi a stopa astfel expansiunea sovietică.
Reacția „lagărului sovietic”
Cum au reacționat sovieticii și țările satelit, intrate tot mai mult sub „protecția benefică a Moscovei” la propunerea de a participa la Planul Marshall? Inițial, Moscova nu s-a opus acestei inițiative, așa că propunerea a fost bine primită de conducerile țărilor comuniste din Europa de Est. La scurt timp însă, Moscova etichetează Planul Marshall drept „imperialism economic american” și interzice ţărilor satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii își reconsiderau poziția, temîndu-se că participarea la plan ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobîndite de Moscova în Europa Răsăriteană urmare a războiului.
URSS a forțat Cehoslovacia, Ungaria și Polonia să-și retragă acordul inițial de acceptare a ofertei americane, argumentînd că statele își pierd autonomia și independența lor națională în fața imperialismului american. URSS ridicau următoarea întrebare: Dacă Planul Marshall nu era un instrument al politicii externe americane, ci un remediu împotriva sărăciei și foametei, de ce SUA nu au ales să lucreze cu ajutorul ONU sau prin deja existenta și funcționala Comisie Economică Europeană? Este important de subliniat că, că la vremea respectivă, URSS era membră a acestei Comisii.
Dupul refuzul esticilor de a participa la Conferința de la Paris, la ordinul lui Stalin nouă delegații ale partidelor comuniste, inclusiv cele din Franța și Italia, s-au reunit la data de 5 octombrie 1947 și au format Cominform-ul, o structură manifest anti-Marshall cu sediul la Belgrad. Promotorul proiectului a fost Andrei Jdanov, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS, responsabil cu ideologia și politica externă. Jdanov credea în Cominform şi era convins că acesta „va rămîne, în toată perioada războiului rece, documentul fundamental al ideologiei comuniste”. Cominform se va dovedi însă ineficient și va fi desființat ulterior de Hrușciov, în 1956.
Pe de altă parte, sesizînd nevoia unui plan Marshall propriu ca să demonstreze dominația economică a URSS, Stalin trece la acțiune. Într-o ședință din luna ianuarie a anului 1949 reprezentanții Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, României și Uniunii Sovietice, reuniți la Moscova, crează Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). În comunicatul ședinței de constituire se anunța refuzul categoric al acestor țări de a „se subordona dictatelor Planului Marshall“ și intenția lor de a rezista boicotului comercial impus de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și alte țări din Europa de Vest, ca factori majori ce contribuie la decizia „de a organiza o cooperare economică mai solidă în sens larg, printre țările democrației poporului și URSS”. Iniţial, CAER nu a avut un statut al său, avea reşedinţa centrală într-o clădire modestă din Moscova, un personal restrîns şi desfășura o activitate nesemnificativă. Abia în 1959 Statutul CAER va menţiona caracterul european al organizaţiei și detalia condiţiile de admitere şi de retragere a unui membru. Admiterea de noi membri se făcea prin hotărîrea Sesiunii CAER pe baza cererii oficiale a statului respectiv şi a adeziunii acestuia la scopurile, principiile şi obligaţiile cuprinse în statut. În 1962, caracterul european al organizaţiei a fost eliminat din statut pentru a face posibilă admiterea Mongoliei ca membru deplin. Tot Statutul CAER menţiona că pot fi invitate şi ţări care nu sînt membre să participe la lucrările instituţiilor CAER. Condiţiile participării acestora se stabileau de către un Consiliu prin înţelegere cu ţările respective. Membrii fondatori ai CAER au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România şi Uniunea Sovietică. Ulterior au aderat: Albania, Republica Democrată Germană (1950), Republica Populară Mongolă (1962), Republica Cuba (1972), Republica Socialistă Vietnam (1978). Au fost întreţinute legături de colaborare pe bază de convenţii cu R.S.F. Iugoslavia (1965), Finlanda (1973), Mexic (1976), Irak (1976), Nicaragua (1983), Mozambic (1985), Afganistan (1987). Mai multe state au primit rolul de observator, printre acestea China (1956) şi R.P.D. Coreea (1957).
Obiectivele CAER au vizat în principal cooperarea și colaborarea în probleme de comerț exterior, pe plan tehnico-științific, ca și coordonarea planurilor economice ale țărilor membre pe baza specializării producției.
Statutul CAER, semnat la Sofia în 1959, conținea anumite modificări față de acordul inițial: anume, se menționa respectarea suveranității, independenței și a intereselor naționale, neamestecul în treburile interne, egalitățile depline în drepturi, avantajul reciproc și întrajutorarea tovărășească. În fapt, ceea ce se dorea era uniformizarea tuturor statelor membre la un nivel la care să poată deveni controlate de către URSS care-și subordona întreaga instituție. Sesiunea Consiliului era mai înalt organ de conducere al CAER. De la sfîrşitul anilor ’60 delegaţiile naționale erau conduse chiar de liderii statelor membre ale CAER, în cadrul sesiunilor fiind dezbătute principalele probleme privind cooperarea bilaterală şi se elaborau principalele obiective ale activităţii CAER. Sesiunile erau convocate anual, prin rotaţie, în capitala fiecăreia dintre ţarile-membre CAER, după ordinea literelor din alfabetul rusesc.
Cît privește piața CAER, pe tot parcursul existenței sale, aceasta a fost dominată de URSS din toate punctele de vedere: economic, politic, militar etc. Uniunea Sovietică deținea 90% din resursele energetice ale membrilor CAER-ului, 70% din populație, 65% din totalul venitului național, iar din punctul de vedere al capacităților industriale și militare se afla pe locul al doilea în lume, fiind depășită numai de Statelor Unite ale Americii. Amplasarea mai multor sedii ale Comitetelor CAER la Moscova, precum și numărul mare de sovietici aflați în poziții cu autoritate decizională atestă puterea Uniunii Sovietice în cadrul organizației. Cu toate acestea, eforturile sovietice de a-și exercita puterea politică asupra partenerilor săi au fost întîmpinate uneori cu o opoziție determinată, fiind o mulțime de măsuri împotriva cărora România, de pildă, a militat.
Întrucîtva asemănător Planului Marshall (care prevedea recurgerea la fondurile de contrapartidă), relațiile comerciale și de plăți în cadrul CAER urmau să se realizeze prin decontări multilaterale, în ruble transferabile, în acest sens înființîndu-se în 1963 Banca Internaţională de Colaborare Economică. Rubla transferabilă a fost unitatea monetară scripturală bazată pe rubla sovietică pentru calculul valorii schimburilor comerciale și sumelor datoriilor dintre țările-membre CAER.
Astfel, conform Convenției privind decontări multilaterale în ruble transferabile: „decontările decurgînd din acordurile bilaterale şi multilaterale şi din diverse contracte privind livrările reciproce de mărfuri, precum şi din acordurile privind alte plăţi dintre părţile contractante, se vor efectua începînd de la 1 ianuarie 1964 în ruble transferabile. Conţinutul în aur al rublei transferabile este de 0,987412 grame aur pur, [...] fiecare ţară membră a băncii va asigura, la încheierea acordurilor comerciale, echilibrarea încasărilor şi plăţilor în ruble transferabile, în ansamblu cu toate celelalte ţări membre ale băncii, în cadrul anului calendaristic sau al altei perioade convenite de ţările membre ale băncii. În acest caz, se va ţine seama de crearea sau de folosirea eventualelor rezerve în ruble transferabile, precum şi de operaţiunile de credit”. Raporturile dintre țările membre au diferit în timp, proporţional cu frămîntările interne ale Moscovei privită drept centru de putere, precum şi cu evoluţiile interne din fiecare ţară membră.
Cronologic, CAER a funcționat 42 de ani, cu 46 de sesiuni, prima sesiune a CAER s-a ţinut la Moscova, în aprilie 1949, iar ultima (a 46-a) în iunie 1991, la Budapesta, prin care organizația s-a autodesființat.
Pînă la sfîrșitul anilor 1960, cooperare a fost termenul oficial folosit pentru a descrie activitățile membrilor CAER. În 1971, odată cu dezvoltarea și adoptarea „Programului complex al adîncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltării integrării economice socialiste a ţărilor membre ale CAER”, activitățile CAER s-au raportat în mod oficial la conceptul de integrare. În toată această perioadă de „cooperare” și „integrare”, cu toate „succesele” înregistrate, în cadrul activităților CAER s-au manifestat numeroase poziții critice.
Un moment important l-a reprezentat elaborarea „Programului complex al adîncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltării integrării economice socialiste a ţărilor membre ale CAER”, program adoptat la Sesiunea a 25-a CAER, din iulie 1971, care a avut loc la Bucureşti. Important nu numai prin faptul că s-a adoptat la București, dar și prin specificul măsurilor propuse, ca să nu mai amintim termenele. Acest program a stabilit coordonatele activităţilor CAER pînă în 1990 şi a încorporat atît elemente specifice economiilor de piaţă, cît şi elemente ale economiilor planificate. Din perspectiva economiei de piaţă, programul a încercat să întărească rolul banilor, al preţurilor şi al ratelor de schimb în cadrul relaţiilor intra CAER şi să încurajeze contactul direct dintre întreprinderile ţărilor membre. „Programul complex” a introdus un nou concept, anume integrare economică socialistă. Formularea, care s-a consacrat cu timpul, presupunea că acest tip de integrare era văzut ca un nivel superior al procesului de diviziune socialistă a muncii, care urma să conducă la apropierea economiilor statelor membre, un proces ce trebuia să se desfăşoare conştient, planificat şi reglementat de partidele comuniste şi guvernele ţărilor membre. Tot în cadrul „Programului complex“, ţările CAER s-au înţeles să înfiinţeze o bancă de investiţii (Banca Internațională de Investiții-BII). Capitalul iniţial se acumula din contribuţia statelor membre, proporţional cu puterea economică. Obiectivul băncii era de a concentra resursele țărilor membre interesate în realizarea de proiecte comune și de a acorda credite în ruble transferabile pe termen mediu şi lung, uneori ajungînd chiar și la 25 ani. Interesant, „Programul complex” permitea ţărilor membre CAER să iniţieze separat discuţii bilaterale cu Piaţa Comună, fără a recunoaşte, totuși, Comunitatea din punct de vedere politic. Însă, cu toate rezultatele pozitive obţinute, se aprecia că specializarea şi cooperarea în producţie se dezvoltau în ritm lent.
La începutul anilor ’80, degradarea economico-socială a URSS, coroborată cu rezistenţa la integrare a ţărilor satelit, cu presiunile societăţii civile, cu incapacitatea regimurilor de a se autoreforma, au condus la declinul CAER – proces favorizat de venirea la Kremlin a lui Mihail Gorbaciov.
În ciuda unei dezvoltări considerabile, cantitativă îndeosebi, a capacităţii de producţie industrială şi a creşterii producţiei agricole, produsele oferite pe pieţe străine s-au dovedit deseori inferioare din punct de vedere al calităţii în comparaţie cu cele întîlnite pe piaţa occidentală. Creşterea preţurilor în perioada 1973-1974, mai ales în domeniul energetic, a dat o lovitură semnificativă statelor membre ale CAER. Toate acestea state erau mari datornici la creditorii din afara organizației. Datoria externă a statelor membre ale CAER, în anul 1981, era de circa 88,5 miliarde dolari. Un al doilea val de scumpiri, semnalat pe piaţa mondială în 1980, a afectat şi mai mult economia Europei Centrale şi de Est. Acest fapt a accentuat creşterea datoriei externe a statelor în cauză, generînd o creştere inevitabilă a deficitului bugetar. Statele membre ale CAER au încercat să rezolve problema, limitînd importul şi forţînd exporturile.
Procesul de reforme iniţiat în Uniunea Sovietică a cuprins, în afara vieţii politice, economice şi sociale interne, şi politica externă a ei, inclusiv raporturile cu celelalte ţări socialiste. În octombrie 1985, cu ocazia Consfătuirii de la Sofia a statelor participante la Tratatul de la Varşovia, liderii ţărilor socialiste s-au referit la toate problemele care îi preocupau, inclusiv la colaborarea economică dintre acestea, constatînd la unison că, în ceea ce priveşte CAER-ul, activitatea este ineficientă.
În aceeaşi perioadă, relaţiile economice externe au influenţat în mod deosebit ţările membre CAER, în principal ca urmare a deschiderii către Est a creditorilor occidentali. Întărirea dolarului pe pieţele internaţionale şi ratele mari ale dobînzii în SUA au făcut ca serviciul datoriei externe să devină împovărător pentru ţările debitoare. În ceea ce priveşte România, este cunoscut felul cum a soluţionat această problemă: prin plata accelerată, dar cu sacrificarea nivelului de trai al populaţiei. În același timp, relațiile României cu organele CAER şi liderii sovietici se înăspresc, ca urmare a respingerii permanente a propunerilor sovietice şi refuzului constant privind planificarea comună. În 1985, pentru statele membre ale CAER problemele legate de capacitatea achitării datoriilor externe au devenit tot mai presante, iar plata acestora a determinat numeroase distorsionări în aprovizionarea populaţiei cu bunuri de consum – încă un semn clar al crizei tot mai evidente din zonă.
Un moment important l-a constituit cea de-a 43-a Sesiune extraordinară a CAER, desfăşurată la Moscova, în 13-14 octombrie 1987, unde s-au luat importante decizii privind reorganizarea mecanismului integrării şi s-a propus, în limbajul epocii şi al sistemului socialist, eliminarea disparităţilor regionale şi construirea treptată a pieţei unite. În fapt, reorganizarea propusă demonstra slaba eficienţă a activităţii CAER şi prefigurează criza de sistem care va fi evidentă în scurt timp. Propunerea nu a întrunit adeziunea unanimă a participanţilor, fiind conturate mai multe poziţii divergente, însă ţările membre și-au afirmat hotărîrea lor de a extinde colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică şi cu ţările capitaliste dezvoltate pe baze reciproc avantajoase şi s-au pronunţat pentru stabilirea de relaţii oficiale între CAER şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), între ţările membre ale CAER şi CEE. Astfel, la 25 iunie 1988 a fost semnată de către reprezentanţii organizaţiilor menţionate Declaraţia Comună, prin care s-a convenit stabilirea de relaţii speciale între ele. Pe baza acestui document, fiecare stat membru CAER avea dreptul să stabilească relaţii diplomatice cu Consiliul Economic al Europei şi să negocieze acorduri comerciale şi de cooperare, menite să aşeze relaţiile economice pe baze juridice stabile. Ca urmare, în august 1989, au stabilit relaţii diplomatice cu CEE: RD Germană, URSS, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Vietnam, Cuba. România a stabilit aceste relații în ianuarie 1990.
Totodată, în ţările din centrul şi Estul Europei, treptat, încep să apară mişcări pentru reforme democratice, atît în viaţa economică cît şi în cea social-politică. În anii 1988 şi 1989 asemenea mişcări a cuprins, practic, toate ţările din zona centrală şi de Est a Europei. Acesta este şi motivul pentru care în 1989 nu s-a mai putut ţine o sesiune a CAER-ului, fiind amînată, din cauza acestor evenimente, în mai multe rînduri. Pînă la urmă, ea s-a ţinut la Sofia în ianuarie 1990 (Sesiunea a 45-a), dar fără a avea, ca de obicei, o ordine de zi prestabilită. La această sesiune s-a hotărît să se discute problemele fundamentale cu care se confruntă ţările membre în procesul trecerii inevitabile de la economia de comandă la economia de piaţă şi, în consecinţă, reformarea radicală a CAER-ului pentru a sprijini acest proces. Ca urmare, s-au stabilit comisii de experţi care să studieze aceasta problemă şi să se pregătească documentele pentru transformarea CAER-ului într-o organizaţie de colaborare economică a ţărilor care se presupuneau că vor rămîne în această grupare. Aceste comisii au lucrat efectiv şi au pregătit deja într-o variantă analizată de către Comitetul Executiv al CAER-ului la Moscova, în ianuarie 1991, două documente importante: Concepţia asupra colaborării dintre ţările noii organizaţii, a cărei denumire urma să fie „Organizaţia de Colaborare Economică Internaţională”, precum și proiectul de statut al acestei organizaţii.
Şedinţele trebuiau să aibă loc în noiembrie 1990 şi respectiv decembrie 1990, dar, din cauza evenimentelor internaţionale, s-au amînat pentru începutul anului 1991. Din discuţiile purtate, în ianuarie 1991, la Moscova, la sesiunea Comitetului Executiv al CAER, a reieşit că majoritatea sau chiar totalitatea ţărilor membre ale CAER doreau să rămînă mai departe într-o organizaţie de colaborare economică, dar care să ţină seama de procesul trecerii treptate la economia de piaţă a acestor ţări. Totodată, trebuie subliniat şi faptul că ţările membre ale CAER care doreau să se integreze cît mai repede în economia europeană şi mondială au stabilit ca de la 1 ianuarie 1991, în relaţiile reciproce, schimburile să se facă în devize liber convertibile, iar preţurile produselor vizate să se alieneze la nivelul preţurilor mondiale.
În iunie 1991 a avut loc, la Budapesta, sesiunea a 46-a, ultima, a CAER, care a adoptat documentele pe baza cărora se desființa CAER. Cu aceasta s-a încheiat definitiv activitatea CAER-ului, eveniment care a marcat ieşirea ţărilor membre din sfera de influenţă economică a URSS, care la sfîrşitul aceluiaşi an s-a destrămat ca imperiu. Ulterior şi-a încheiat activitatea şi Pactul de la Varşovia. Așadar, CAER, care a fost răspunsul la Planul Marshall cu misiunea de a stimula comerțul dintre țările socialiste, nu a reușit să îndeplinească obiectivul pentru care fusese creat.
Istoria ne arată, astfel, că un plan scurt și eficient a adus beneficii și a creat bunăstare într-o parte a lumii schimbînd economia mondială postbelică, iar de cealaltă parte, impunerea unor măsuri prin sesiuni politice care forțau o integrare fără perspective a produs efecte dureroase.
Gheorghe Hurduzeu este profesor la Academia de Studii Economice din București și decan al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul acestei Academii.
Foto: George C. Marshall (wikimedia commons)