De la Piața din Botoșani pînă la Obor
Mi-au plăcut piețele încă din copilărie. Mergeam des la Piața Mare din Botoșani cu mama și cîteodată cu bunicul Costache. Era chiar distractiv cu mama, chiar dacă uneori se întindea prea mult la vorbă cu oamenii și nu știai cînd se termină. Îmi plăcea agitația de acolo, mă fascinau culorile, mirosurile, oamenii care vorbeau tare și se strigau de la o tarabă la alta. Bunicul, care fusese măcelar, mă lua cu el la hala de carne, un loc unde-i cunoștea pe toți. Și, evident, nu-i trăgea nimeni țeapă acolo. Știa la cine să meargă și ce carne să cumpere. De la hală mergeam la mici, la o terasă care există și azi. Nu eram un mare fan al micilor, dar îmi plăcea ritualul ăla, modul în care se „detensionau” oamenii după frecușul cumpărăturilor.
După ce m-am mutat în București, mi-a luat ceva timp să descopăr piețele de aici. Am stat undeva pe la Lizeanu acum vreo zece ani, perioadă în care descoperit Oborul în toată splendoarea sa. A urmat mai apoi Piața Crîngași, unde mergeam foarte des cît am locuit în zonă. Sînt și alte piețe care-mi plac, dar la care nu ajung așa des: Piața Progresul și Piața Matache, unde mă duc mai mult pentru farmecul zonei. Am fost recent la Chișinău și am descoperit Piața Centrală. Fascinantă! Am petrecut cîteva ore bune acolo și abia aștept să mă întorc.
În ultimele luni am mers des la Obor și pot să zic că am descoperit un Obor diferit față de cel de acum zece ani. Astăzi e un loc încă și mai vibrant și mai cosmopolit & care reușește să mă surprindă de la o vizită la alta. Pentru mine o tură în Obor înseamnă nu doar să cumpăr una-alta, dar să și casc gura, uneori doar așa, ca să-mi golesc mintea. De obicei, mă duc să cumpăr legume, brînză (din aia veche de oaie și telemea de capră) și produse din secuime, dar și orez din Pakistan, condimente din India și Sri Lanka, bulgur și ayran. Și plante.
Cum ziceam, nu sînt înnebunit după mici (prefer cîrnații), așa că nu prea îmi vine să stau la cozile alea interminabile. Dar nu neg ca sînt simpatice terasele din zonă. S-a deschis anul ăsta și un restaurant srilankez acolo, cu prețuri OK și mîncare bună (și foarte picantă).
Recunosc că mă cam enervează coolness-ul legat de Obor și toată hipsterizarea din ultimii ani, dar pe de altă parte eu însumi sînt parte din fenomen, așa că nu ar trebui să o „ard” ipocrit. Și, oricum ar fi, e bine că oamenii se duc acolo, hipsteri sau nu, e și asta o formă de rezistență în Bucureștiul de azi.
M-am întrebat de unde vine totuși impulsul ăsta să mă duc atît de des la piață în ultima vreme. Și cred că am un răspuns. Trec printr-o perioadă de doliu, vreau să ies din casă, să merg mult pe jos și să văd oameni în jurul meu. De aia Oborul e una dintre variante, pentru că găsesc acolo toate astea: din nou culori și mirosuri, freamătul și lumina soarelui, faptul că pot să rătăcesc fără vreo direcție anume și să urmăresc ce se întîmplă în jurul meu. Nu e o mare șmecherie, dar e o opțiune atunci cînd vrei să ieși puțin din capul tău.
Ionuț Sociu este jurnalist.
Foto: wikimedia commons.
