De la ghetele lui Ronaldo la circul politic

Se spune că una dintre cauzele pentru care jucătorul brazilian Ronaldo a fost o legumă în finala Campionatului Mondial din Franţa a fost deranjul pe care i l-au provocat ghetele cu care fusese încălţat de sponsorul său. Învăţînd parcă din păţania, din 1998, a celebrului fotbalist, politicienii noştri se preocupă constant să îşi asigure, din sponsorizări, cele mai confortabile spiţuri. Este normal să fii bine echipat într-o competiţie care se rezumă la şuturi în fund, burtă şi bărbie. Ce legătură are asta cu chestiunea în discuţie, sponsorizarea? Una singură. Fotbalul şi politicul sînt principalii beneficiari ai sponsorizărilor în lume şi la noi. Această realitate nu o veţi regăsi în nici un sondaj de opinie local. Întrebaţi ce domenii merită ajutor financiar, la schimb cu avantajele decurgînd din sponsorizare, cei mai mulţi donatori se referă la sport şi evenimentele cu carater cultural. Rating-ul fiind criteriul de departajare. De politică se feresc toţi precum necuratu’ de tămîie. Nimeni nu pomeneşte de finanţarea partidelor, deşi sînt mulţi cei ce îşi dau, constant, obolul, înainte de, şi în timpul campaniilor electorale. Şi nu e vorba de puţini bani... Profitînd de faptul că în România sumele şi sursele de finanţare ale partidelor sînt făcute publice post factum (nu în timpul campaniei, ca în SUA), şi într-o formă netransparentă, sponsorii rămînînd anonimi. La noi contribuţiile din campanii provin de la filiale, din donaţii individuale şi... din împrumuturi bancare. Din cînd în cînd, cîte un om de afaceri îşi mai aduce aminte cum că a dat şi el în stînga şi în dreapta, ca să nu supere pe nimeni. Dar nu pe firmă, ci din conturile proprii. Cică s-ar mai practica şi împrumutul fără dobîndă. Sau da, aveţi dreptate. Cine ar pretinde banii înapoi unui partid politic important? Întrebarea se poate formula şi altfel. Cine ar mai da vreun ban înapoi dacă ajunge la putere, cînd poate oferi la schimb posturi, contracte şi alte avantaje în natură? Localele din 2008 au avut un necesar de cel puţin zece milioane de euro. Au urmat treizeci de milioane de euro în iarnă şi şase milioane de euro în vară. Iar în toamnă vin prezidenţialele. Aşa este. Nu toţi aceşti bani vin din sponsorizări. Dar şi sumele alocate campaniilor sînt mai mari în realitate. Cele vehiculate au ca principal reper costurile directe, de publicitate. Fără alte cheltuieli, cum ar fi sondajele de opinie, costurile de organizare ale mitingurilor şi spectacolelor electorale etc. Multe dintre aceste cheltuieli indirecte preced campania propriu-zisă. Cine mai crede că grosul acestor bani vine din contribuţii ale membrilor şi donaţii ale unor persoane fizice? Piaţa de publicitate din 2008 a fost estimată la 600 de milioane de euro. Se consideră că 1 euro din 5 alocaţi de companii, promovării merg spre sponsorizări. Ar însemna că cifra sponsorizărilor dintr-un an se apropie de 120 de milioane de euro. Aproximînd la 25 de milioane contribuţiile firmelor, rezultă că aproape 20 de procente din totalul sponsorizărilor din ultimul an au fost în beneficiul candidaţilor politici, aleşi sau nealeşi. Este enorm. Cu atît mai mult cu cît sumele destinate campaniilor electorale cresc, indiferent de mersul economiei. Şi aşa într-o perioadă de criză nu prea mai rămîn bani pentru sponsorizări şi mecenat. Acel euro este primul tăiat de pe listă. Dacă se putea altfel, nu se mai apela la teledonul prin SMS pentru Spitalul "Marie Curie". Incertitudinea planează asupra a numeroase programe bursiere şi proiecte educative. În acest timp, politicul rămîne acelaşi consumator avid de resurse. Banii din sponsorizări ar putea fi totuşi orientaţi şi spre alte destinaţii, în afara celor fixate prin decizie politică. Dar pentru asta ar trebui modificată legislaţia. O deducere peste limita actuală, foarte joasă, a cheltuielilor de sponsorizare ar facilita finanţarea directă a proiectelor de utilitate publică: şcoli, spitale, aziluri, ONG-uri etc. Ar fi o extrapolare a primei şi timidei deschideri a bugetului public spre activităţile nonprofit, ce datează din 2007. Din acel an, plătitorul de impozit pe venit poate direcţiona 2% din sumele datorate statului, către ONG-uri sau instituţii publice. Nu ştiu dacă soluţia este viabilă. Constatarea este însă întristătoare. I-aş spune alarmantă, dacă aş fi convins că, în afară de fotbal şi circ politic, mai este nevoie de altceva în ţara asta... George Vulcănescu este analist economic.