De la formă la forță: starea de asediu
O linie importantă a istoriografiei contemporane (de la Enzo Traverso la Dan Diner) propune o relectură a decadelor imediat următoare sfîrșitului conflagrației mondiale, din perspectiva războiului civil. Anii ’20 sînt înțeleși ca o prelungire a conflictului mondial, ca parte a unei epoci a catastrofelor și a extremelor, marcați fiind de diferite conflicte de scară redusă, dar nu mai puțin intense în violența mobilizată. Războaiele civile din Rusia, Letonia, Finlanda, revoluțiile și contrarevoluțiile din Germania, războiul polono-sovietic, revoluția de la Budapesta, marșul asupra Romei sînt conflicte în siajul cărora se înscrie momentul constituțional de la 1923.
În măsura în care statul român, participant în diferite grade la aceste conflicte – de la reprimarea revoluției bolșevice de la Budapesta la tensiunile de la noile granițe de vest, sud și est –, înțelege să își limiteaze puterea suverană adoptînd forma constituțională, proclamarea Constituției poate fi celebrată ca parte a unei istorii a constituționalismului liberal. Faptul că textul constituțional reiterează separația puterilor în stat (prezentă în Constituția de la 1866), că extinde sfera drepturilor civile și a cetățeniei, precum și a protecției constituționale subiacente asupra întregii populații, garantînd sufragiul universal (chiar și în forma sa limitată ca sufragiu masculin), constituie fără îndoială un progres atît față de regimul constituțional precedent, cît și în lumina conflictelor care continuă să tulbure viața politică a regiunii.
Acest progres este, în schimb, ambivalent. Textul constituțional se desprinde dintr-un fond de plan uitat în mare măsură de juriști, și anume contextul crizei din primii ani ai epocii interbelice. Fără doar și poate, acest conflict nu se oprește la granițele statului român: greva tipografilor (1918), intervenția armatei române în regiunea Hotin (1919), greva generală din 1920, atentatul de la Senatul României din 1920, dar și afirmarea ultranaționalismului din mediile studențești sînt tot atîtea exemple ale unor tensiuni sociale și economice ce ating o intensitate politică importantă în preajma proclamării Constituției. Or, ele vin să marcheze însăși structura și rolul Constituției de la 1923: dincolo de promisiunile unui constituționalism liberal și ale unei afirmări a drepturilor fundamentale, Constituția își conține propria negare, fiind marcată de experiența conflictului și de urmele războiului civil.
De o manieră revelatoare, articolul 128 introducea deodată interdicția suspendării Constituției, precum și posibilitatea declarării stării de asediu în caz de pericol de stat. O asemenea introducere, a unei referințe aparent anodine la starea de asediu în cadrul textului constituțional, revelează o schimbare importantă a modului în care Puterea suverană înțelege să se raporteze la propriile-i constrîngeri normative. Starea de asediu, existentă în cadrul sistemului de drept român în baza unei legi ce data de la 1864, a fost utilizată cu o relativă parcimonie pînă la primul război mondial, fiind declarată ca răspuns la răscoala din 1907 și pentru o scurtă perioadă de timp în 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic. Între 1916 și 1923, ea a fost declarată de cel puțin cinci ori, țara fiind în stare de asediu efectiv pînă la 1920.
Starea de asediu presupunea în principiu transferul tuturor puterilor de menținere a ordinii, precum și a puterilor jurisdicționale de natură penală de la autoritățile civile la autoritățile militare. O serie de drepturi fundamentale și protecții constituționale erau restrînse în condițiile stării de asediu: de la libera circulație la libertatea de expresie, la inviolabilitatea domiciliului și la garanțiile procedurii penale ordinare. Altfel spus, cetățenii din teritoriile sub imperiul stării de asediu puteau fi reținuți și/sau expulzați din zonele în care nu domiciliau, circulația putea fi restricționată, cenzura publicațiilor putea fi instituită și tribunalele militare aveau jurisdicție asupra infracțiunilor ce țineau de ordinea publică. Tensiunea dintre aceste prevederi și garanțiile Constituției din 1866 a determinat opinia juridică să justifice constituționalitatea stării de asediu printr-un artificiu: starea de asediu se aplică în baza necesității și nu este un mecanism constituțional, ea rămîne în afara ordinii juridice într-o zonă ce scapă mecanismelor de control judiciar.
Referința la starea de asediu în Constituția de la 1923 vine să înscrie tocmai această exterioritate politico-militară a stării de asediu în cadrul structurii juridice a statului: rolul ei nu este de a tempera printr-o supunere a stării de asediu controlului de constituționalitate sau de legalitate. Dimpotrivă, este modul în care starea de asediu, ca excepție la principiile constituționale, își găsește locul în interiorul ordinii juridice pe care o va submina încet, dar sigur dinăuntru, sub protecția unei aparențe de constituționalitate. Intrarea în vigoare a Constituției, reforma controlului de constituționalitate nu vor reduce exuberanța executivului în a declara starea de asediu din motive reale sau imaginare: între 1923 și 1938, starea de asediu este declarată sau prelungită de optsprezece ori, iar din 1934 ea devine o prezență constantă a vieții politice și constituționale românești.
Această practică revelează tensiunea structurală a formei juridice liberale în contextul de criză al lumii interbelice: cu excepția Marii Britanii și a Cehoslovaciei, nici o țară europeană nu a lăsat deoparte utilizarea măsurilor excepționale între 1918 și 1939, și aproape în toate cazurile utilizarea stării de excepție s-a terminat cu instaurarea unui regim autoritar. Cazul Republicii de la Weimar este emblematic, dar în umbra lui se regăsesc nenumărate alte istorii ale stării de excepție ce a împînzit continentul: Bulgaria în 1925, Polonia în 1926, Iugoslavia în 1929, țările baltice în anii ’30, Austria în 1933, Grecia în 1933, toate culminînd cu Franța în 1939. În ceea ce privește România, la data de 11 februarie 1938 starea de asediu era extinsă prin decret regal pe întreg teritoriul țării, urmînd a fi ridicată „cînd se va crede oportun”. O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
Cosmin Cercel este cercetător postdoctoral la New Europe College în cadrul proiectului ROLPERIPHERAL. Din septembrie 2023 va coordona, la Universitatea din Ghent, proiectul ERC CoG EMERGE, care analizează istoria stării de urgență în Europa secolului XX.
Foto: wikimedia commons
