De la cinste, la onoare şi onoruri
Istoria cuvîntului onoare, ca și a conceptului la care trimite, nu este una îndelungată, ci ține de epoca edificării societății românești moderne în secolul al XIX-lea. Cuvîntul nu a fost moștenit din latină, ci a pătruns odată cu valul de neologisme romanice, fiind împrumutat din franceză, italiană și latina savantă cu aproape toate sensurile și îmbinările frazeologice prezente în limbile de origine. Ca și alte neologisme din epocă, cuvîntul a fluctuat între o formă neutră onor,-uri și una feminină onoare, ambele supraviețuind și diferențiindu-se semantic după o vreme.
Un prim aspect care poate lumina evoluția mentalităților în perioada pașoptistă este raportul termenului nou adoptat onor/onoare cu mai vechiul cuvînt cinste provenit din paleoslavă (cisti, „stimă, venerație“) care intrase în buna tradiție retorică medievală pentru a exprima reverența, prețuirea, respectul și lauda pentru rangul, prestigiul sau faima cuiva, așa cum o dovedesc diversele documente și scrisori ce conțin formule de adresare sau de închinare (Cinstiți boieri dumneavoastră, Domniei-sale Preacinstitului Vornic ș.a.) ori expresii precum om vrednic de cinste, a ține pe cineva în mare cinste, a face un lucru în cinstea cuiva, a pune pe cineva în capul cinstei ș.a. Pe lîngă sensul menționat, legat de recunoașterea publică a meritelor unei persoane, substantivul cinste acoperea și sfera mai extinsă a valorilor morale (curățenie sufletească și trupească, fidelitate, castitate, omenie, onestitate, demnitate etc.). Treptat, sub influența culturii occidentale și a modei lingvistice a timpului, neologismul romanic a început să înlocuiască din ce în ce mai mult vechiul termen, iar „concepția despre cinste a evoluat spre înțelesul cavaleresc medieval al onoarei“ (Dicționarul Academiei).
Într-adevăr, onoare va ocupa în cîteva decenii o poziție stabilă în româna modernă, reproducînd toate sensurile etimonului francez/italian și calchiind fidel diversele expresii frazeologice asociate. Sensul primar al cuvîntului a fost, neîndoielnic, legat de dimensiunea exterioară a onoarei (reputație, prestigiu, faimă, stimă, respect, laudă, distincție, demnitate oficială, funcție publică) în conformitate cu etimonul latin (honos/honor, oris) transmis limbilor romanice de unde l-a preluat și româna (fr. honneur, it. onore). În comunitățile tradiționale, cuvîntul avea o puternică coloratură socială, trimițînd la perceperea publică a persoanei în conformitate cu anumite „coduri ale onoarei“: reputația (privilegiul nașterii, rangul social, averea), meritele personale în serviciul public, excelența etică (curaj, eroism, corectitudine, sinceritate, omenie, demnitate), respectarea standardelor admise ale sexualității (virginitate, castitate, fidelitate matrimonială). De altfel, mare parte a expresiilor asociate onoarei /onorului pun în lumină această dimensiune publică a onoarei: cîmp de onoare/onor, „cîmp pe care s-au jertfit eroii în luptă“; gardă de onoare, „gardă simbolică ce exprimă respectul față de o persoană publică“; a prezenta onorul/onoruri militare, „ceremonie militară prin care se exprimă respectul față de o persoană publică“; cetățean de onoare (al orașului), „titlu ce recunoaște meritele deosebite ale cuiva“; președinte de onoare, „demnitate publică oferită cuiva în semn de respect“; Legiune de Onoare, „ordin francez ce recompensează meritele militare și civile“; loc de onoare, „loc rezervat unei persoane importante“; tur de onoare, „turul pistei pe care îl face cîștigătorul unei probe sportive pentru a fi aclamat de public“; afacere de onoare, „duel“; a ajunge la mare onoare/a face onoare familiei, școlii, țării, „reputație, faimă“; a ataca onoarea cuiva, „reputația, demnitatea“, a umbla după onoruri, „funcții, poziții sociale“ ș.a. Așa cum s-a întîmplat și cu alte neologisme de epocă, termenul onoare s-a folosit excesiv și ridicol în secolul al XIX-lea, personajele caragialești invocînd mai ales dimensiunea exterioară a reputației sociale: „Am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist“; „Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mîna, nereperată, cum rămîne?“ Nici astăzi cuvîntul nu este scutit de anumite excese retorice înregistrate în limbajul militar (uneori și religios) unde apare frecvent clișeul bazat pe o repetiție (cvasi)pleonastică: Cinste și onoare veteranilor de război! Cinste și onoare memoriei eroilor neamului!
Odată cu substantivul onoare a pătruns în limba română o întreagă familie etimologică ce exprimă recunoașterea prestigiului social (a onora pe cineva/a onora cu prezența; onorată adunare/onorate domnule președinte; familie onorabilă/onorabilul preopinent; funcție onorifică /titlu onorific ș.a.). Uzul mecanic și stereotip al unora dintre aceste formule este, de asemenea, ridiculizat în comediile lui Caragiale, fiind parte a contrastului comic dintre limbaj și esența morală a personajelor: „Onorabilul domn Cațavencu“, „Stimabile, onorabile, faceți tăcere!“; „Domnilor, onorabili cetățeni, fraților!“.
Pe măsură ce societățile s-au modernizat, conceptul de onoare a dezvoltat o puternică dimensiune interioară legată de percepția propriei integrități morale. Astăzi acest sens al cuvîntului figurează în prima poziție în dicționare, fiind echivalat cu integritatea morală, probitatea, corectitudinea, cinstea, demnitatea. Acesta apare în cîteva expresii de tipul: om de onoare, „cinstit, onest, de încredere“; cuvînt de onoare, „care invocă cinstea, demnitatea cuiva drept garanție“; chestiune/datorie de onoare, „care angajează cinstea, demnitatea cuiva“; demisie de onoare, „demisie dintr-o funcție publică în circumstanțe care au pus sub semnul întrebării integritatea morală a persoanei“ ș.a.
Mutarea în timp a accentului de la planul exterior al aprecierii onoarei prin raportare la un cod comun, acceptat de societate (avere, rang social, eroism etc.) la planul intern al valorilor morale (onestitate, corectitudine, demnitate etc.) face ca aceasta să devină treptat o valoare individuală, personală, relativizată psihologic. Exacerbarea individualismului și extinderea ideii de toleranță față de diversitatea socială, morală, psihologică, religioasă etc. în societatea (post)modernă conduc la o relativizare a „codurilor“ care guvernau în vechime concepția asupra onoarei. Individul se simte acum mai liber să acționeze în virtutea liberului arbitru și chiar să ignore consecințele comportamentului său asupra corpului social. Din vechiul sentiment al onoarei rămîne deseori numai pasiunea deșartă pentru onoruri.
Oana Chelaru-Murăruş este conferenţiar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată este Limbaje sectoriale, texte și contexte (Editura Universităţii din Bucureşti, 2017).