De la A la Z

Anecdote. Volumul de memorii Amintiri deghizate, publicat în 1994 la Editura Nemira, este o sursă fabuloasă de anecdote literare (nu toate vesele) din comunism (cu incursiuni în perioadele de dinainte și de după). Personaje sînt Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Celan, Marin Preda ș.a. Iată o scenă din jurul lui 1970, în care Zaharia Stancu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se folosește de arta repetiției împotriva lui Nicolae Breban: „Stancu a început aparent calm, ridicînd treptat, dar nu prea mult, vocea, frazarea sacadată și pivotarea ei obstinată pe un cuvînt fiind lăsate să-și facă principalul efect: «Da, i-a retezat preopinentului vorbirea, dumneata, tovarășe Breban, vrei să te caci în capul meu. Asta vrei, tovarășe Breban. Să te caci în capul meu. Bine, cacă-te în capul meu. Pentru asta v-a trebuit dumneavoastră președinte. Ca să vă căcați în capul lui. Cacă-te, da, cacă-te, tovarășe Breban!». Pe măsură ce repeta propoziția scandaloasă, tot fără să treacă peste un anume prag diapazonul vocii, dădea mereu semne mai vizibile ale unei mînii clocotitoare. Vorbitorul nu făcea decît să și-o stăpînească, să-i lase stricta expresie sonică, păstrînd comic o tăietură ceremonioasă prin repetatul «tovarășe»”.

Berlin. În 1992 a emigrat în Germania, la Berlin, unde a murit în 2000.

Cosmopolitism. Deși de-a lungul perioadei realist-socialiste (1948-1960), Crohmălniceanu a fost un tovarăș de nădejde, a călcat nu o dată în străchini. Astfel, articolul „Pentru calitate în nuvelistica noastră”, publicat în 1949, a declanșat o întreagă campanie în presa vremii, în care Crohmălniceanu era criticat pentru cosmopolitism (una dintre cele mai periculoase acuzații din epocă era „ploconirea în fața Occidentului”). Însuși Leonte Răutu, șeful propagandei, s-a deranjat să-l atace în broșura Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale (1949). După această afacere, potrivit lui Dumitru Micu, lui Crohmălniceanu i s-a spus o vreme Crohmopoliteanu.

Dialectică. Tot Dumitru Micu, care l-a cunoscut bine pe Crohmălniceanu, îi evocă astfel inteligența speculativă: „Era, poate, mintea cea mai ascuțită pe care o cunoscusem pe viu pînă atunci. Inteligențe tot atît de mari sau superioare (Caragiale, Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu) mi se mai revelaseră doar prin lecturi. Crohmălniceanu analiza cu o luciditate incomparabilă, sesiza raporturi și contradicții nebănuite, surprindea amănunte revelatorii neobservate de nimeni, opera asocieri și disocieri deconcertante. În discuții, dacă porneau de la aceeași premisă, dovedea pe oricine, chiar și pe Călinescu. Preluînd datele introduse de preopinent, le răsucea astfel încît infirma tocmai prin ele teza pentru a cărei validare fuseseră invocate. Pe Nichifor Crainic, de pildă l-a constrîns logic să admită că, prin antisemitism, ortodoxismul gîndirist infirma spiritul creștinismului. Era invincibil pe teritoriul raționalității” (Dumitru Micu, Sfîrșit și început de mileniu. Rememorări, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010).

Enciclopedism. Crohmălniceanu era o enciclopedie ambulantă, avînd cunoștințe întinse în cele mai variate domenii culturale și științifice. Nicolae Manolescu ne povestea la un curs că n-a putut să-l prindă niciodată cu versuri din poezia europeană sau americană pe care să nu le recunoască imediat.

Facultate. Deși a ajuns profesor la Facultatea de Filologie din București, ca profesie de bază Crohmălniceanu era inginer – absolvise, în 1947, Facultatea de Construcții a Institutului Politehnic din București.

Galați. Crohmălniceanu s-a născut în urmă cu 100 de ani la Galați. Numele la naștere era Moise Cahn.

Holmes. Într-un portret publicat în prefața la ediția din 2012, scoasă la Humanitas, a volumului Amintiri deghizate, Ioana Pârvulescu îl compara cu Sherlock Holmes: „Îl vedeam mai degrabă desprins dintr-un «roman detectiv» scris de sir Arthur Conan Doyle la sfîrșitul secolului 19 decît din secolul de aur spaniol: trenciul, pipa stinsă și pălărioara în carouri nu cred că erau întîmplătoare în ținuta lui, te trimiteau la Sherlock Holmes și, dacă l-ai fi întrebat ce personaj de roman vrea să fie, s-ar fi simțit probabil grozav în Baker Street, cu un doctor Watson alături, analizînd cu atenție cine știe ce misterioasă afacere. De altfel, marii autori ai literaturii polițiste, deși nu erau la vedere, ocupau un spațiu important în biblioteca extrem de bine organizată a criticului. Scotea uneori cărți din raft și îți arăta însemnările de pe margine. Avea codul lui: exc (excelent), fb (foarte bine), b (bine), apoi vax și, cel mai rău, kk”.

Istorie literară. Cea mai bună istorie literară a perioadei interbelice este Literatura română între cele două războaie mondiale, publicată în trei volume masive între 1972 și 1975. Ar trebui reeditată.

Junimea. Așa se numea cenaclul studențesc condus de Crohmălniceanu între 1971 și 1990. Cam toți optzeciștii au trecut pe acolo. Era specializat în proză, dar existau și excepții – Cărtărescu a citit în cadrul său Levantul. Crohmălniceanu a îngrijit și prefațat volumul colectiv Desant ’83, manifestul prozei optzeciste.

Lenin. Realismul socialist a intrat în declin din 1960. Crohmălniceanu a avut ghinionul să publice chiar în acel an una dintre ultimele cărți de critică realist-socialist, intitulată Pentru realismul socialist. La spartul tîrgului, cum s-ar zice. Unul dintre cele trei studii din volum îi este dedicat lui Lenin.

Metodă. În Cinci prozatori în cinci feluri de lectură (1984), Crohmălniceanu citește pe Sadoveanu prin Northrop Frye, pe Liviu Rebreanu prin Georges Poulet, pe Hortensia Papadat-Bengescu prin Freud, pe Camil Petrescu din punct de vedere naratologic, iar pe Mateiu Caragiale prin stilistica lui Leo Spitzer.

Nina Cassian. Aceasta a fost bună prietenă cu Crohmălniceanu. Criticul a scris pozitiv despre volumul ei de debut, La scara 1/1 (1947), fiind apoi atacat furibund în presa comunistă, care socotea că volumul ilustrează formalismul burghez și cîntă în strună capitalismului. Tatăl Ninei Cassian i-a găsit criticului pseudonimul Ovid Crohmălniceanu-Sache, transformat ulterior în Ov. S. Crohmălniceanu.

Oportunism. Dumitru Micu: „Abandonînd, după trîntelile suportate în jurul lui 1950, atitudinile de frondă, Crohmălniceanu a devenit, în anii următori, un critic semioficial, dispus a îndeplini, oricînd i se cerea, funcția de portavoce a forurilor ideologice. Argumenta plauzibil orice, în funcție de conjuncturi și circumstanțe, adopta succesiv atitudini ireconciliabile, motivînd-o pe fiecare cu atîta subtilitate încît dădea inconsecvenței aparența perfectei continuități. [...] A fost, pînă în 1989, membru în biroul Uniunii sub toți președinții, membru în biroul de partid al aceleiași Uniuni fără întrerupere, pînă la dezagregarea organizației de bază. La facultate s-a înțeles cu toți șefii de catedră: cu Vitner, cu Ivașcu, cu Piru, cu Marcea, cu Bălan. Găsea limbaj comun cu marea majoritate a scriitorilor – exceptînd doar gruparea constituită în jurul lui Eugen Barbu –, se conforma (s-a conformat, mai precis, pînă al exacerbarea extremă a naționalismului izolaționist, în ultima perioadă ceaușistă) oricăror directive. [...] Militant «pentru realismul socialist» [...], criticul avea să comenteze, după 1970, cu înțelegere, cu pătrundere, poezia lui Voiculescu, Gyr, Cotruș, Crainic, pentru ca, mai tîrziu, sub hegemonia în învățămîntul umanist a metodelor formale, să discute competent despre tropi, semioză, cîmp semantic, narator, naratar. Exeget marxist al creației lui Arghezi și Blaga, intolerant față de gîndirea idealistă, îndeosebi față de misticism, în jurul anului 1960, el avea să studieze, 15-20 de ani mai tîrziu, scrierile patristice și să-mi demonstreze... științific posibilitatea miracolului”.

Protocronism. Una dintre tacticile criticilor care susțineau protocronismul în anii ’70-’80 (Edgar Papu, Mihai Ungheanu, Paul Anghel ș.a.) era să-i acuze pe criticii din tabăra adversă (reprezentată în principiu de echipa de la România literară) că nu sînt patrioți. Crohmălniceanu, care s-a opus de la început protocronismului, a atacat în 1979, la unul din colocviile revistei Luceafărul dedicate protocronismului, tocmai această tactică: „Vreau să preîntîmpin o echivalare a noțiunii de protocronism cu noțiunea de patriotism. Protocronismul a comportat discuții în contradictoriu. Asta nu înseamnă că cine nu susține protocronismul nu este patriot”.

Ronț. Acesta era numele pe care îl purta cîinele criticului. Potrivit Ioanei Pârvulescu, era „un cocker spaniel de o culoare rară, [...] maro-închis”. Mircea Cărtărescu l-a evocat și el pe Ronț: „Scriind odată despre Crohmălniceanu, am vrut să-i fac o plăcere amintindu-i în articol și cîinele, pe mult-iubitul lui Ronț. «Dragă», mi-a spus profesorul, zîmbind, cînd ne-am întîlnit apoi prima dată, «ai scris minunat despre Ronț, doar că i-ai greșit rasa, culoarea și sexul!»…”.

SF. Crohmălniceanu a publicat și două volume de povestiri SF (sau de ficțiuni speculative), Istorii insolite (1980) și Alte istorii insolite (1986). Sînt printre cele mai bune texte publicate în România în acest gen.

Tata. Optzeciștii îi spuneau „tata Croh”.

Uitare. Crohmălniceanu este astăzi un autor prea puțin cunoscut de noile generații.

„Valorificarea moștenirii literare”. O sintagmă-cheie din perioada care a urmat morții lui Stalin în 1953. Privea recuperarea autorilor cu probleme ideologice din trecut. Aceasta trebuia făcută cu spirit de răspundere, separîndu-se grîul de neghină. Crohmălniceanu a participat prin monografii la recuperarea lui Liviu Rebreanu (1954) și a lui Lucian Blaga (1963).

Ziar. A debutat în 1944 în ziarul Ecoul cu un articol despre poetul american Vachel Lindsay.

Mihai Iovănel este critic și istoric literar. Ultima carte publicată: Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, Editura Polirom, 2021.

Sursa foto: Muzeul Național al Literaturii Române