De dragul aparențelor

Cătălin CIOABĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 850 din 23 - 29 iulie 2020
De dragul aparențelor jpeg

Ce nu fac oamenii de dragul aparențelor? Se dau peste cap, nu altceva. Aparențele trebuie mereu „salvate“, cu orice preț. Numai că, la rîndul lor, nu te salvează.

Dar să începem cu începutul: am fost întotdeauna fascinat de capacitatea oamenilor de a disimula, de a falsifica, de a măslui – căci ei fac asta cu aplomb, cu talent, adesea chiar cu geniu! Simulacrul se află la mare preț. Cu timpul am ajuns la concluzia că au o capacitate infinită de a produce aparențe peste aparențe. În aceste condiții, mai ai vreo șansă să treci cîndva dincolo de ele?

Ca să fim drepți, va trebui să spunem că nu doar oamenii practică jocul aparențelor, înșelăciunea. Observatorul naturii poate vedea la tot pasul cum viețuitoare dintre cele mai insignifiante (ca să fiu un pic incorect politic) adoptă adesea strategii adaptative de camuflare, de inducere în eroare a adversarului, pentru a putea supraviețui. Producerea de aparențe care să înșele și să deruteze are acolo un scop bine determinat. De aici pînă la „minciunica“ nevinovată a copilului nu mai e decît un pas, fiindcă și el, de pildă, o spune tot cu un scop bine determinat, pe care-l cunoaște foarte bine și vrea să-l atingă neapărat: împlinirea unei dorințe, evitarea unei pedepse etc. Copilul, chiar și fără să-l fi citit pe Mark Twain, știe bine că minciuna e tare eficace sau, mai exact, că „principala diferență între o pisică și o minciună este că prima nu are decît nouă vieți“. Dacă se întîmplă, vai, ca adevărul să iasă la iveală (și sînt unii naivi care cred că asta se întîmplă întotdeauna), înseamnă desigur că… „n-ai mințit destul de bine“.

Pînă aici, toate bune și frumoase, ne aflăm în teritoriul înșelărilor așa-zicînd nevinovate. Odată cu intrarea în teritoriul moralei, a înșela și a minți implică o vină. Iar asta are, se pare, legătură cu limbajul, cu cuvintele, care ne obligă să le dăm acoperire în real – iar dacă nu o facem, se răzbună. A înșela prin cuvinte înseamnă a aduce un prejudiciu considerabil persoanei proprii și ordinii lumii. O spune, de altfel, și una dintre cele zece porunci: „Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău“. De ce să nu faci asta? De dragul aproapelui? Porunca pare să spună că, în principal, de dragul tău.

Aparențele pot, la un moment dat, înghiți totul, o întreagă lume poate fi clădită pe minciună. Și mă refer, cu asta, la ceea ce numim „minciuna oficială“, care pînă mai alaltăieri era la noi adevărată rațiune de partid și de stat. Este știut că orice sistem totalitar e preocupat să îngroape sub cuvinte chipeșe realitățile neconvenabile, uneori dintre cele mai sordide: de pildă, măsurile pe vreme de foamete se numesc „raționalizare”, demolarea clădirilor de patrimoniu se numește „sistematizare” ș.a.m.d. Dacă vrei să numești direct realitățile, apar probleme. De aceea există cenzură, monopol asupra cuvîntului.

Să ne amintim și că în Republica Socialistă România, ca de altfel în toate statele comuniste, se făceau eforturi imense ca să fie create și întreținute aparențele unei democrații. De pildă, instituția care purta numele pompos de „Marea Adunare Națională“ se afișa drept un parlament, un loc al dezbaterii în vederea luării deciziilor, dar în fapt era o fantoșă ponosită, unde toți făceau figurație, puterea de decizie fiind în altă parte. Atunci la ce era bună o astfel de instituție? Avea și ea, ca atîtea altele, o menire bine determinată, tocmai de a ascunde faptul că decizia se află în mîna unui cerc restrîns, ba chiar a unei singure persoane. Se făcea o imensă risipă doar de dragul aparențelor.

Stai și te întrebi: cum se face totuși că un stat totalitar ține cu atîta îndîrjire să salveze aparențele unei democrații? Doar așa, de dragul aparențelor? Nu, nicidecum, fiindcă sub acestea se află, ca să zic așa, evidențele: faptul că îți este foame și că nu există mărfuri în galantar, că nu ai căldură, că nu ai apă caldă și nu te poți spăla, toate astea „vorbesc de la sine“; și chiar vorbeau, tăcut, fiecărui om care trăia pe atunci în România. Nu mai trebuia să vină nimeni să-ți spună că nu e plăcut (și că în fond nu trebuie) să-ți fie foame sau frig, simțeai asta, era o evidență. Iar atunci începea, în fiecare, lupta dintre aparențe și evidențe. Cu cît acestea din urmă erau mai crunte, cu atît discursul oficial plusa, ținînd să te convingă că trăiești pe roze, parcă spre a împlini vorba lui Mark Twain că „adevărul e cel mai prețios lucru pe care-l avem, de aceea trebuie economisit“. În România lui Ceaușescu nu se făcea economie doar la curent electric, la benzină și alimente, ci se făcea mai ales economie la adevăr. El nu își mai găsea loc pe niciunde ca să iasă cît de cît la iveală. Era, cum se zice, penurie.

Acestea sînt urmele pe care le-a lăsat comunismul în oameni și care nu s-au șters nici acum. O neîncredere în adevăr de-a dreptul bolnăvicioasă, dublată de o încredere exacerbată în eficacitatea minciunii și în puterea propagandei – căci știm tot de la Mark Twain că, „în vreme ce o minciună reușește să facă înconjurul lumii, adevărul abia apucă să-și pună încălțările“. Vedem în zilele noastre politicieni care n-au nici un merit real, dar care se mîndresc cu „realizărili“ din timpul mandatului lor (inaugurarea unei toalete de școală, sfințirea vreunui chioșc de vîndut bilete de autobuz etc.). Votanții, la rîndul lor, sînt apatici fiindcă au convingerea de nestrămutat că „toți mint“, iar atunci ce rost are să mai fii atent și să discerni dacă nu cumva vreunul, bietul de el, spune adevărul? Este exclus! Veți spune că nu e chiar așa, că întotdeauna a existat demagogie politică, că nimic nou sub soare, dar o privire atentă asupra tipului uman provenit din comunism sesizează totuși că avem de-a face cu un fenomen extrem, care s-a generalizat și apoi s-a perpetuat după 1989. Am cunoscut oameni despre care, cunoscîndu-i îndeaproape, puteam să constat cu mîna pe inimă că „mint așa cum respiră“, adică o făceau cu o nonșalanță care nu putea proveni doar din neajunsurile caracterului lor, ci dintr-o „educație“ direcționată o bună bucată de timp către achiziționarea și perfecționarea unei asemenea deprinderi. Unul dintre aceștia, în anii ’90, pe cînd urmăream Memorialul durerii și o ascultam pe Elisabeta Rizea povestind printre lacrimi chinurile pe care le-a îndurat, a sărit de pe scaun și a strigat „Țăranca asta minte, e o escroacă!“. A fost, probabil, cea mai mare uimire din viața mea. Nu-i ceruse nimeni să se pronunțe în vreun fel, dar ce să-i faci dacă adevărul devine la un moment dat insuportabil? („adevărul ne zbîrlește părul“ sună o vorbă înțeleaptă din cartierul în care am copilărit). De altfel, tot Mark Twain ne asigură că „este mai ușor să îi înșeli pe oameni decît să îi convingi că au fost înșelați“ și are, vedem, perfectă dreptate: nici Elisabeta Rizea, care era o evidență în sine a verticalității morale și a suferinței pe care a trebuit s-o îndure din această cauză, nu a reușit să spargă crusta de aparențe creată de-a lungul deceniilor în care totul a fost clădit pe minciună.

Ce ne spun toate acestea? Exact ce-am afirmat de la bun început: că aparențele, oricît efort ai face și oricîtă energie ai consuma ca să le salvezi, nu te salvează și ele pe tine. Sau, altfel spus, de dragul aparențelor poți pierde totul, te poți pierde chiar pe tine însuți. Ele cuceresc, ca niște buruieni, întreg teritoriul vieții, te afunzi în ele ca în niște nisipuri mișcătoare, din care nu mai ai vreo șansă de a ieși. În Ființă și timp, Martin Heidegger descrie pe larg mecanismul acestei „deturnări“ prin care omul se îngroapă atît de mult în părelnicie, încît își devine sieși aparență, adică „fuge constant din fața lui însuși“, intrînd într-o vrie a înșelării de sine de pe orbita căreia nu se mai poate ieși. Fenomenul e complex, de aceea și analiza e pe măsură, terminologia trebuind inevitabil să se adapteze alambicărilor din ființa umană care își rămîne sieși „acoperită“, ba chiar își este primordial așa, trebuind să facă un efort considerabil pentru a ajunge la autenticitate, adică să-și fie lui însuși „descoperit“, să se poată scruta, examina, să mai poată fi posibilă o judecată asupra lui însuși. E o adevărată „cădere“ în plasa aparențelor, o amăgire de sine care poate deveni (și care chiar devine uneori) un mod de viață.

Dar poate că nu este nevoie să citești ditamai tratatele de fenomenologie ca să dai de urma unor adevăruri simple, elementare. Le poți percepe și-n altă parte, dacă ai auzul bun. O vorbă mare, care m-a mișcat enorm cînd am auzit-o, mi-a spus-o un prieten fierar, în timp ce bătea cu barosul într-o tablă ruginită, ce scotea un zgomot asurzitor: „Cel mai greu este să nu te înșeli pe tine însuți“. Deopotrivă de asurzitoare au fost pentru mine și aceste cuvinte, parcă mi-au intrat în minte împreună cu vacarmul acela, care revine ori de cîte ori mi le amintesc. Și mă întreb adesea, cum m-am întrebat și atunci pe moment: de ce stă oare autoînșelarea la temeiul oricărei alte înșelări? Și de ce e cel mai greu de contracarat? Răsfoind zilele acestea Filocalia, mi-au căzut sub ochi pasaje în care se vorbește despre „înșelare“ și „amăgire“: departe de a fi vorba despre cum să-i înșeli pe alții, acolo se vorbește, dimpotrivă, despre cum se întîmplă să te amăgești singur – și acesta este, într-adevăr, modul primordial al producerii de aparență (în lumea omului și a cuvîntului). Se pare că ființa umană este în așa fel croită încît nu-i poți înșela pe alții dacă mai înainte nu te înșeli zdravăn pe tine însuți.

Obișnuim să spunem că aparențele înșală. Dar pe cine înșală ele, mai mult și mai mult? Nu cumva pe cel care le produce și care le scornește cu atîta asiduitate, încît sfîrșește prin a se pierde în ele sau, cum se zice, să se încurce în ițele propriilor amăgiri, mințindu-se pînă la urmă pe sine cu minciunile cu care voia să-i mintă pe ceilalți? Mark Twain, acel hîtru fără egal, este cel care, sub aparența glumei, ne dă tuturor, în această chestiune cît se poate de serioasă, sfatul cel mai bun: „Spuneți adevărul, iar atunci nu veți mai fi nevoiți să vă amintiți nimic“.

Cătălin Cioabă este lector dr. la Facultatea de Filozofie a Universității Bucureşti și membru fondator al Societății Române de Fenomenologie. Cea mai recentă carte publicată: Filozoful și umbra lui. Turnura gîndirii la Martin Heidegger și Ludwig Wittgenstein, Humanitas, 2013.

Foto: Mark Twain (wikimedia commons)

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

episcopia tulcii jpg
Ierarhi menționați în scandalul sexual cu deputatul Bălășoiu în prim-plan. Scrisoarea care poate arunca în aer BOR
Numele a patru ierarhi ai Bisericii Ortodoxe apar menționate într-o scrisoare adresată Patriarhului României, în care înaltelor fețe bisericești li se aduc acuzații grave de natură sexuală. Prelații se apără și spun că acuzatorul este un frustrat.
Federico Putorti i a trimis un mesaj clar politistului care l a anchetat pe Facebook 1 jpg
Poliţist din Oradea, ținta unui mafiot italian: „Vei fi primul!"
Procurorii orădeni au deschis o anchetă pentru ultraj pe numele unui Italian care, săptămâna trecută, a ameninţat un poliţist de la Antidrog din Oradea.
Ucraineni la periferia Liman FOTO Twitter
Lîman, simbolul umilinței lui Putin. Reportaj BBC pe străzile pustii: „Lumea a suferit destul”
Jurnaliștii de la BBC și-au început reportajul efectuat în orașul Lîman prin a spune că „Victoria poate părea dezolantă”.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.