De departe vezi aproape* - scurt exercițiu de rememorare

Se spune că ochii care nu se văd se uită, că dorurile trec și că, în general, timpul le rezolvă pe toate. Distanța, depărtarea șterg urmele. Cu ACASĂ al nostru s-a întîmplat altfel. Deși unii nu i-au prezis viață lungă, iar alții au încercat să i-o scurteze după gustul lor, povestea vechiului Muzeu de la Șosea, întemeiat în vremea regelui Carol I și reînviat din propria-i cenușă după aproape o sută de ani de la înființare și 40 de ani de convertire la expunerea ideologică a proletcultismului socialist, s-a încăpățînat să dureze, așa cum îi stă bine oricărei povești cu tîlc, pe care nu te saturi s-o recitești și la care te întorci de fiecare dată, căutînd încă un semn, un cuvînt, un obiect, o imagine, un sunet care să îți dezlege sensuri ascunse.

Privită în oglindă, istoria MȚR reface simetric un început de întemeiere, în două lumi diferite, care au însă un numitor comun: două personalități culturale ale căror opere se află sub semnul excelenței: Alexandru Tzigara Samurcaș, investit în 1906 de Casa Regală ca director al primului muzeu românesc de arte naționale, doctor în istoria artei la Sorbona și întemeietor al colecțiilor, și Horia Bernea, artist cu multiple valențe culturale, numit în 1990 director al Muzeului Țăranului Român, în timpul căruia Muzeul de la Șosea și-a recăpătat clădirea și colecțiile integrale. Între cei doi, aproape uitat astăzi, Tancred Bănățeanu, un etnograf cu o bună cunoaștere a patrimoniului tradițional, a contribuit prin cercetări de teren susținute, într-o perioadă tributară discursului ideologizant al culturii țărănești, la mărirea și arhivarea colecțiilor.

MȚR a devenit între timp loc iconic, mit urban, brand, pattern disputat. La fel și autorul ei, Horia Bernea, a cărui viziune și-o apropriază tot mai mulți. Echipa începuturilor anilor ʼ90, provenită din domenii și abordări diferite, a lăsat urme folositoare din care ne tragem seva și acum. Alături de Horia Bernea i-au fost: Irina Nicolau, Ioana Popescu, Șerban Anghelescu, Speranța Rădulescu, Anca Manolescu, Costion Nicolescu, Vlad Manoliu, Petre Popovăț, Ioana Bătrînu, Marius Caraman, Georgeta Roșu, Maria Netcu, Cristina Barbu, Dan Ștefănescu și încă mulți alții, pe care îi veți recunoaște dacă veți avea ocazia să recitiți Dosarul sentimental al Irinei Nicolau și al lui Carmen Huluță, primul jurnal de bord al MȚR.

Născut dintr-un gest recuperator, restaurator, MȚR – muzeul ALTFEL, muzeul laborator, muzeul misionar, muzeul antidot, muzeul mărturisitor, muzeul fără etichete – a traversat toate aceste stări de creație ca un muzeu în stare perpetuu născîndă, cu o stare de prospețime și vigoare ideatică ce l-a făcut să cucerească noi și noi prieteni și admiratori ai stilului de expresie, de trăire mețeristă. Nevoia de schimbare de paradigmă a viziunii și practicii muzeale tributare muzeografiei clasice, rigide și vetuste a fost una din căutările permanente ale MȚR-ului. Propunerile programului muzeologic ale anilor ʼ90, cu diferitele lui variante, deveneau astfel căutări și reflexii ale unui muzeu avangardist, care își punea întrebări, în răspăr cu tematica obișnuită a muzeelor depozitare de profil.  

Să faci ceva inovator din ceva vechi cere deopotrivă multă cunoaștere și libertate creatoare. Schimbarea la față a Muzeului Țăranului a venit într-un moment providențial. Starea de libertate renăscută în societatea românească după revoluția din ’89 a creat șansa unor gesturi esențiale ale unor personalități care, în plină afirmare a viziunii lor culturale, au dat sens uneia dintre cele mai frumoase construcții muzeale românești și europene. Mă gîndesc la șansa nășirii MȚR de către Andrei Pleșu, ministrul Culturii la acea vreme, care a înțeles anvergura și potențialul viziunii integratoare ale pictorului și omului de muzeu Horia Bernea. Și timpul i-a dat dreptate. MȚR a fost singurul muzeu românesc premiat cu premiul EMYA, de către Forumul European al Muzeelor, în 1996, premiu devenit cartea noastră de vizită de atunci încoace, certitudinea situării noastre sincrone cu valorile culturale europene. Admirat și interpretat în textele lor de antropologi, etnologi, istorici de artă, teologi, filozofi, sociologi, scriitori, îmi vin în minte doar cîțiva dintre aceștia: Gérard Althabe, Jean Cuisinier, Patrick Green, Marianne Mesnil, Dominique Belkis, Andrei Pleșu, Coriolan Babeți, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Părintele Iustin Marchiș, H.-R. Patapievici, Mihai și Anca Oroveanu, Vintilă Mihăilescu. Pentru noi nu a fost puțin lucru.

Știu că lui Horia Bernea nu îi plăceau evocările oficioase, găunoșenia limbajului de lemn. Venea dintr-o lume prea liberă pentru formatul didactic și aseptic al instrumentarului pseudo-științific de care eram înconjurați. Dar pot să refac printr-un exercițiu de rememorare, precum Hänsel și Gretel, drumul de întoarcere acasă. Mi-am păstrat suficiente pietricele în buzunare.

Developez filmul primelor ieșiri în lume ale MȚR, mi le aduc de departe mai aproape și revăd obiectele țărănești scoase la primenit pe pajiștea din fața muzeului – primele happening-uri etnografice, alaiul misionar de pe Calea Victoriei, cînd scoteam tradiția în stradă, concertele de foc ale tarafurilor descoperite și aduse de Speranța în curtea muzeului, expozițiile manifest pritocite de Irina și Ioana, cu nume și obiceiuri țărănești: Ion, Maria, Prunc, Podoabe de cap și Găteala capului, Miri, Scoarța pietrei, Opinci, Crucea – semn și materie, Aventura Szatmari, Sînzienele, Cămașa țărănească, Dar din dar... Ieșiți proaspăt din experiența traumatizantă a perioadei comuniste, trăiam un timp al experimentării, al descătușării de formalism, al revenirii la normalitate. Lipsiți de fonduri, cu buget minimal, aproape de limita voluntariatului, exersam bricolarea și integrarea materiilor paupere în construirea unei expresii de autenticitate a lucrului de mînă, a scrisului cu penița, a textului xeroxat, a colajelor pe diferite suporturi. Refăceam frumusețea cusăturilor țărănești pe pînzătură de casă, exploatam expresivitatea și plasticitatea materiilor naturale: hîrtie, piele, lemn. Aduceam pentru prima dată meșteri în muzeu și luau naștere atelierele de etnologie Arca lui Noe - de la neolitic la Coca-Cola și Diminețile muzeului ale Irinei, care chema un public de week-end la Sîmbăta apaticilor, Sîmbăta specialiștilor și Sîmbăta trebnicilor la Școala satului, mic univers țărănesc reactivat cu bănci de școală veche și planșe didactice de biologie. Acolo s-au format ucenicii de astăzi ai Irinei. Și tot atunci a luat naștere primul atelier de creativitate pentru copii într-un muzeu românesc.

Pe domnul Bernea, cum îi spuneau aproape toți cei din muzeu pictorului Horia Bernea, îl văd trecînd prin curte cu vesta de postav brun și mersul apăsat. Îmi revin în minte cu acuitate ghidajele - călătorii inițiatice și proiecțiile pe care le făcea săptămînal, în care ne strîngeam și sorbeam vizual fiecare comentariu al plimbărilor sale prin lumea romano-bizantină condimentată cu imagini ale materialităților contemporane: compoziții întregi de cărnuri, ritmate cu șiruri de fructe și legume ale vitrinelor romane, alăturate provocator mozaicurilor și frescelor creștinismului primar și legate firesc în același discurs despre frumusețea materialității lumii. Înainte de plecarea mea la Roma, în anul 2000, mi-a schițat pe o foaie de hîrtie harta bisericilor, locurilor și a drumurilor prin istoria romano-bizantină unde ar fi trebuit să ajung. Ne-am luat rămas bun în muzeu, era ultima dintre rarele noastre întîlniri și intimidată, cei mai mulți dintre noi pățeam asta în conversațiile cu el, nu am înțeles prea bine sensul recomandării de rămas bun: Ai grijă ce faci cu lumina… parcă sunase fraza. Peste ani, recitind din dosarul sentimental al Irinei am găsit înțelesul recomandării sale: „Patrimoniul trebuie răspîndit pentru că are valoarea luminii, răspîndit prin studii, afișe, vederi, cărți de popularizare, mape de fotografii care să-ți arate mai ales omul vechi, tradițional.” Aș avea ce să îi arăt și să povestesc astăzi despre cum am înțeles lecția lui.

Cunoscător fin al artei și civilizației țărănești, admirabil traducător al sensului acestora și situat confortabil în plină post-modernitate, Horia Bernea a conceput cu o mișcare grațioasă și o înțelegere profundă a  patrimoniului și a funcției obiectului țărănesc o poetică a muzeografiei, un mod de expunere atașat mai degrabă unei muzeografii mărturisitoare, apofatice. A pus Crucea ca semn restaurator, ziditor, în centrul expunerii Legii creștinești și a redescoperit sensul universal al semnului în culturile și civilizațiile europene. A readus imaginea țăranului ca arhetip al omului european, a lărgit orizontul de cunoaștere al culturii tradiționale românești în cadrul civilizațiilor mediteraneene. Prin viziunea sa integratoare asupra lumii țărănești ne-a dezvăluit inepuizabilele resurse ale tradiției, transformînd muzeul în loc viu, definit de el însuși ca un spațiu activ, reușind să articuleze, prin tatonări, construcții de raporturi, alăturări și juxtapuneri de materialități, un discurs muzeal inovator, lucrînd, în mod paradoxal,  cu instrumentarul unei lumi trecute. Descopăr, reascultînd dialogul cu Anca Manolescu cît de actuală este reflecția pe care Horia Bernea o face cînd vorbește despre materialitate: „…sensul materiei dispare din ce în ce… fiind foarte legată de condiția umană, materialitatea este de multe ori fundamentul și semnul din care pleacă motivația oricărui gest uman… Spiritualul se exprimă prin materialitate… se observă azi o învîrtoșare și o dematerializare a lumii… se produce o înstrăinare de materie. Am îndoieli că un muzeu de tipul nostru, nu un muzeu de capodopere, un muzeu de context, de relații, poate fi conceput în afara unei gîndiri cu privire la materialitate și la raporturile dintre ele. Toate sălile muzeului au o tratare diferită a problemei materialității, diferite atitudini muzeografice. De pildă, la Moaște păstrez toată materia rămasă, expusă fără triere, fără ierarhizare, fără raportare, fără judecată, iar alături, la Reculegere, fac exact inversul. La sala Fast aleg o construcție și mai fină, încerc să creez ideea de fast numai prin raporturi, lucrez destul de atent la o permanentă juxtapunere de materialități. În sala cu moara și dîrstele, sala cu ocupațiile, juxtapunem o extraordinară construcție, formă rezultată din viața tradițională, în fața unui vacuum conceptual pentru că toate lucrurile din jur vor fi atît de mici, neînsemnate din punct de vedere material, mici explicații, mici texte, totul va fi o exacerbare a acestei puteri a obiectului tradițional, cum e cazul morii, al dîrstei, va fi pus în valoare și de spațiul mare, de pardoseală, de iluminat; de fapt din ce e compusă sala: din două obiecte mari, restul e praf, o pulbere”.

„Frumusețe… ritm... materialitate… străvezime… gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu… obiectul țărănesc și perfecta adecvare a funcției sale la scop… simplitate, și nu orgoliul aspirației spre perfecțiune. Mult firesc și supunere față de obiect… Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obișnuite, a locurilor comune. O inspirație tainică trebuie să joace un rol important cînd construiești un discurs care vrea să vorbească mai mult despre coerența (frumusețea) sufletului tradițional decît despre povestea etnologică a unor obiecte neînsuflețite…Vom încerca să aducem, în măsura în care acel om mai există, lucrul mîinilor de acum, muzica de astăzi, vorbirea și gîndirea lui actuală”. Atitudini muzeografice, metode de lucru, stări de spirit care ne-au inspirat și ne-au însoțit în încercările noastre de a continua și prelungi povestea MȚR de astăzi.

Departe de efervescența anilor ’90, noua dinamică a managementului instituției muzeale a devenit mai degrabă un obiectiv formatat după alte legi, dedicate marketingului cultural și entertainment-ului, legate de strategia profitului și a eficienței economice care nu mai lasă loc operei de autor, autoreflexivității și căutărilor existențiale. Profilul managerului de azi nu aduce mai deloc cu profilul unui autor, creator de muzeu. Nici nu ar avea cum, la cîți parametri economici, administrativi și juridici trebuie să se raporteze pentru a demonstra capacitatea de gestionare eficientă a instituției muzeale. Așa că nu știu cum ar fi continuat povestea acestui ACASĂ al nostru autorul poveștii.

Sigur, veți spune că asta se întîmpla demult și că vremea poveștilor e acum amintire. Și nu vă contrazic, într-un fel. Amintirea s-a mutat în lumea noastră și, de cîte ori ni se dă ocazia, o facem vie.

…că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Așa se termină mai toate poveștile lumii.

* sintagma aparține lui Cosmin Manolache, scriitor, curator, muzeograf la MȚR. 

Lila Passima este curator și coordonator al secției Educație muzeală la Muzeul Țăranului Român.

Foto: Horia Bernea și Irina Nicolau, credit foto: Marius Caraman & Arhiva de imagine a MȚR