De ce urăsc arhitecții cutremurele?
Pentru arhitecți, amenințarea cutremurelor e mai puțin apăsătoare decît pentru inginerii de rezistență: dintre toți specialiștii implicați în proiectarea clădirilor (atît clădiri noi, cît și intervenții asupra celor existente), cînd vine vorba de cutremur ei sînt vioara întîi. Lucrăm în echipă, ne coordonăm, luăm decizii împreună, dar aici ei au ultimul cuvînt. Din punct de vedere juridic, ei răspund toată viața pentru eventualele erori de proiectare – noi, ceilalți, doar un număr de ani. Cert e că nici unii, nici alții nu ne simțim deloc confortabil la capitolul ăsta.
Pentru inginerii de rezistență e de la sine înțeles de ce – deși există, îmi imaginez, și o satisfacție cînd știi că ai proiectat ceva „care ține”, care nu se va prăbuși decît în cazuri extreme –, așa că voi încerca să prezint povestea doar din perspectiva mea, a unui arhitect care de 17 ani lucrează aproape exclusiv proiecte situate într-o zonă seismică (sudul României). Voi lăsa deoparte componenta emoțională, frica generală de cutremure, alegînd să vorbesc strict din punct de vedere profesional. Ca un chirurg care povestește despre tumori.
Așadar, de ce urăsc arhitecții cutremurele? Pentru că le strică proiectele. Atenție: proiectele, nu construcțiile. Atunci cînd o casă e la faza de proiectare, deci nici măcar n-a fost construită.
E complicat să faci case faine cînd structura îți iese butucănoasă. Cînd, din calculele inginerești, cu respectarea normativelor de proiectare seismică actuale, îți rezultă ditamai stîlpii, ditamai grinzile etc. Cînd în mod uzual nu poți face console mai mari de doi metri. Și chiar și-atunci cu eforturi, de parcă ar fi cine știe ce chestie, cu muncă de convingere dusă cu inginerul, echilibristică și alte minuni. Sau cînd orice configurație asimetrică crește pe loc aportul de fier și beton, deci afectează direct bugetul casei. Și-ți sare clientul în cap. Asta, în caz că realizează în ce l-ai băgat – deseori, doar „de amorul artei” din punctul său de vedere. Pe scurt, cheltuiește mai mult de jumătate din banii alocați construcției și e încă „la roșu”. Și își blestemă ziua cînd v-ați întîlnit, că avea mii de alți arhitecți pe care i-ar fi putut alege.
Tu, în schimb, te uiți la ce fac confrații prin Olanda sau Spania. Te uiți pe Pinterest și vrei și tu la fel: nu se poate. Obișnuiește-te cu ideea că, dincolo de alte motive (economice, culturale etc.), n-o să-ți iasă la fel. Aici, la cîțiva pași de Munții Vrancei, gabaritul covîrșitor al structurii față de restul elementelor spațial-constructive, ori dispunerea ei în cele mai precaute (și previzibile) configurații reprezintă handicapul cu care sîntem nevoiți să trăim. Ne mulțumim să proiectăm case care din start prezintă premisele unui design mediocru. Și care, din alte zeci de motive, pînă ajung să fie construite, sînt pradă riscului de a arăta și mai rău. Pentru ca, la final, să spunem cu toții în cor „Atît s-a putut”. Iar la asta, așa cum insinuam mai devreme, costul disproporționat al structurii joacă un rol esențial.
Oricum ar fi, costul structurii e implicit mai mare la noi, procentual vorbind, raportat la costul total al clădirii, decît „la ei” – indiferent de cît de simplă ar fi clădirea, de cît de bun terenul de fundare și cît de grozavă echipa de ingineri cu care lucrezi. Or, asta ajunge din start să tragă în jos calitatea arhitecturii, de vreme ce structura se execută înaintea celorlalte părți ale clădirii – și cu atît mai mult înaintea finisajelor. De aceea, pe finalul șantierului, cînd se aleg finisajele, buzunarul e aproape gol. Structura a fost făcută prima, a mîncat o parte semnificativă din bugetul construcției, iar tot ce vine după ea e supus unei puternice relativizări. Încep negocierile, se mai taie de ici, de colo – și se pierde la calitate. La structură nu ai ce negociere să ai, nu există sute de variante de materiale care să pară că fac în mod fundamental același lucru, doar că au prețuri diferite. Fierul și betonul sînt mai mult sau mai puțin la fel (sau așa ar trebui să fie), indiferent de producător. În schimb, cînd vine vorba de zugrăveli, pardoseli, tîmplării, balustrade etc. ai un spectru uriaș de produse, cu prețuri și calități pe măsură, iar riscul de a alege variantele cele mai ieftine este, de asemenea, uriaș. Fiindcă ai cam rămas fără bani. Fiindcă structura te-a costat prea mult (poate și fiindcă te-ai zgîrcit la cîțiva euro în plus pe metru pătrat și ai lucrat cu proiectanți mediocri). Fiindcă, în ultimă instanță, ai ales să faci dezvoltări imobiliare la București (a se citi: Bragadiru etc.), și nu la Rotterdam. Iar la noi, la Bragadiru, e zonă seismică. Intră mult fier și beton. Ajungi să nu mai poți să faci garsoniere cu 49.000 de euro – o să fii nevoit să le scoți la 55.000... Și atunci, de voie, de nevoie, le mai trîntești cîțiva pereți prin interior și le vinzi ca mini-apartamente de două camere. Super-ofertă, doar 59.000 de euro. Doar la Bragadiru.
Măcar au structura ca lumea, nu pică la cutremur.
Mihai Duțescu este scriitor, arhitect și lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Ultimul său roman, Bureți de fag, a apărut recent la Editura Trei.
