De ce se ceartă politicienii <p> - <i>interviu cu analistul politic Cristian PÎRVULESCU</i> -

Cearta e un simptom al incapacităţii de comunicare. E încercarea disperată a unuia dintre parteneri de a-şi impune punctul de vedere prin ridicarea glasului. E de fapt un viciu al absenţei culturii dialogului în România. Cearta nu aduce în discuţie argumentele, nu e o dispută. La baza acestei îndelungi cerţi dintre politicieni se află însă o problemă de structură, legată de modul în care au fost gîndite şi funcţionează instituţiile din România. Ele au fost gîndite la începutul anilor ’90 pentru a proteja nomenclatura. Pe de altă parte, a rezultat în urma unor negocieri purtate atunci între Ion Iliescu şi Petre Roman. Efectul a fost o Constituţie şchioapă care n-a putut reglementa de o manieră stabilă relaţiile politice din România. Acum, cînd societatea românească este dinamică, iar relaţiile politice sînt învechite, Constituţia creează deja dispute mult mai ample, la care se adaugă evident şi datele de personalitate ale unor oameni ca Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Ludovic Orban, Crin Antonescu sau Cezar Preda. Dar cred că datele de personalitate contează mai puţin decît cadrul în care se desfăşoară această dispută. Un cadru dictat de Constituţia din 1991 care n-a fost de fapt modificată satisfăcător în 2003. Iar Constituţia nu este o lege oarecare, ci un mecanism foarte fin care poate determina stabilitate sau instabilitate politică. S-a tot spus că scandalul aduce audienţă televiziunilor. Se pare totuşi că în ultima vreme audienţa jurnalelor de ştiri a scăzut tocmai din cauza acestor bălăcăreli continue. Din păcate, politicienii care nu s-au putut profesionaliza (pentru că partidele politice n-au fost capabile să-şi asume responsabilităţile pe care le aveau) sînt tentaţi să folosească un limbaj trivial pentru a compensa prin vulgaritate lipsa de competenţă. Şi constatăm că asta creează un disconfort societăţii româneşti, dincolo de audienţa întîmplătoare pe care o are o emisiune sau alta. Politicianul se defineşte prin responsabilitate, iar responsabilitatea se traduce în discurs. Discursul unui politician nu poate fi unul de mahala. Unii cred că, dacă mahalaua participă la viaţa publică, ea ar trebui să participe şi la definirea limbajului politic. Este absolut fals şi contraproductiv. Iar eu cred că limbajul politic nu poate coborî mai mult decît acum. Cerem politicienilor să vină cu programe şi proiecte politice. Or, acestea trebuie formulate într-o limbă română corectă. Pînă şi cearta trebuie dusă într-o limbă corectă. Credeţi că toate aceste scandaluri de nivel jos au un efect asupra electoratului? În ce direcţie? Politica este conflictuală, iar disputa politică este absolut firească. Defectuos este modul în care a evoluat limbajul. Viaţa politică a fost de fapt îngheţată în România mai mult decît o decadă. Cei 15 ani de dominaţie a lui Ion Iliescu au însemnat un îngheţ. Recuperăm în aceşti doi ani şi jumătate viaţa politică şi confruntările care nu s-au putut desfăşura înainte. Partidele nefiind pregătite pentru o astfel de confruntare (pentru că ele au rămas în anii ’90), încearcă să recupereze prin violenţa şi prin calitatea limbajului. Politicienii secolului XIX sau ai începutului de secol XX, celebrii oratori parlamentari, nu mai au echivalent în România de astăzi. În acelaşi timp, o asemenea vulgarizare a limbajului politic n-o regăsim în nici o societate europeană de astăzi... din acelea cu care obişnuim să ne comparăm. Crize şi dispute politice, chiar mai grave, sînt şi în ţări vecine precum Ucraina sau Ungaria. În România există unele particularităţi? Şi în Ungaria, şi în Ucraina, ca şi în România, se redefinesc relaţiile politice într-un nou context economic, social şi chiar internaţional. Numai că, în Ucraina asistăm la o confruntare violentă care nu se traduce în limbaj pentru că Ianukovici este totuşi un fost funcţionar comunist, care nu poate merge pînă la limita limbajului. Aşa ceva nu era în tradiţia fostului partid comunist sovietic. Pe de altă parte, preşedintele Iuscenko este un tehnocrat, un fost guvernator al Băncii Naţionale. Nici el nu poate să ajungă la vulgarităţi. În schimb, în Ungaria, unde rana lui 1956 este încă deschisă şi astăzi, se ajunge la violenţe de limbaj, mai ales în confruntările de stradă, care arată o societate fracturată şi care nu şi-a găsit încă echilibrul. Deşi, apropo de confruntările din România, Ungaria e republică parlamentară. Numai că, acel compromis parlamentar, încropit la sfîrşitul anilor ’80, nu este satisfăcător pentru societatea maghiară de astăzi. Violenţele de acolo sînt mai degrabă de stradă. Cearta televizată nu atinge însă nivelul din România. Există o pudoare pe care educaţia o impune politicienilor. Se pare că în România această pudoare nu mai există. Există la noi o voluptate, o bucurie de a te desfăşura pe micul ecran, de a te certa cu adversarul politic? A te certa, dar nu a face polemică. Nu argumentele sînt cele care contează. În Europa există o cultură a disputei argumentate, chiar în sensul antic. În România, cultura asta nu există. Şi poate că şi o parte din public agreează acest gen de dezbatere. Sînt oameni care cer politicienilor să le-o zică pe nume, drept în faţă - cum se spune. Politicienii care cred că electoratul asta vrea se simt stîrniţi să creeze scandal în public? Există cazuri în care aceştia se ceartă aprins, îşi aduc diverse invective reciproce, în faţa camerelor de luat vederi, pentru ca apoi să se comporte amical în afara spaţiului televizat? Se întîmplă destul de des. Şi asta e de foarte multă vreme. Şi în perioada interbelică existau confruntări de genul acesta, iar după o întîlnire publică la sala Dalles, spre exemplu, în care comunişti, legionari şi democraţi îşi expuneau cu violenţă argumentele, ei se regăseau împreună la o bere. Un lucru care-i stupefia pe observatorii occidentali care nu înţelegeau ce autenticitate mai au disputele, sau cum e posibil, în condiţiile unor diferende atît de mari, ca protagoniştii să mai stea ulterior la aceeaşi masă. Răspunsul la această nedumerire era mereu: aşa este în România. E o deficienţă mai veche şi ea ţine şi de dublul limbaj pe care-l practicăm. E cumva şi o dorinţă de a face spectacol, de a te da în spectacol, din partea politicienilor noştri? Cu siguranţă că da. Politicianul român îşi doreşte spectacolul pentru a compensa lipsa de profesionalism. Dacă nu putem fi profesionişti, atunci măcar să fim actori desăvîrşiţi. Problema este că nici talentul actoricesc nu este, de cele mai multe ori, prea evident. a consemnat Andrei MANOLESCU