Am auzit de multe ori în jurul meu lumea legînd calitatea unui serial de cea a replicilor. Afirmaţia, recunosc, m-a scos din sărite. Replica din serial e foarte importantă, însă nu e totul. Ea nu e decît vîrful aisbergului şi cireaşa de pe tort, devenită, nu de puţine ori la noi, bomboana de pe colivă. În cele ce urmează, voi încerca să clarific, în linii foarte mari, anumite aspecte esenţiale ale problemei atît de complexe numite serial. Postul TV care îl difuzează. Succesul multora dintre producţiile autohtone (şi nu numai) a fost şi este în mare măsură determinat de canalul care le transmite. Un serial mai slab, difuzat de un post puternic, e mai posibil să aibă succes, decît unul foarte bun, difuzat de un post de rangul doi. Vezi în acest sens cazul flagrant al serialului 24 de ore, care a făcut furori datorită conceptului inedit şi realizării de excepţie în toate ţările în afară de România, unde a avut ghinionul să fie preluat de un canal cu rating mic. La polul opus, se află o producţie de tipul La bloc, propulsată de motoarele bine turate ale unui post important. Ora şi frecvenţa de difuzare. Frecvenţa zilnică (în cazul unor programe de tip sitcom, care de regulă se difuzează o dată pe săptămînă) este, în mod inerent, cea mai puternică frînă în dezvoltarea acestora. Pe de altă parte, alte seriale au fost promovate inadecvat (În familie a fost difuzat în prime time, la concurenţă cu filmele de la ora 20). Producţia. Decorul. Iniţial au reprezentat o mare problemă, canalele româneşti necrezînd în rentabilitatea unor asemenea producţii. Treptat au fost alocate mai multe fonduri pentru decoruri, care acum arată civilizat. Regia. Aici există o mică problemă. Toţi regizorii români vor să facă filme de autor sau să pună în scenă piese celebre. Nimeni nu vrea să se ocupe de lucruri minore, cum e considerată regia de serial. Aceasta este însă o meserie aparte, care are nevoie de profesionişti dedicaţi. Poate că succesul de public al telenovelei Numai iubirea va avea un rol în acest sens. Actorii. Parţial, situaţia este aceeaşi cu cea de mai sus. Am avea actori, dacă serialul şi munca în televiziune ar înceta să fie considerate o experienţă second hand, un simplu ciubuc. O particularitate contraproductivă este, apoi, tendinţa de a utiliza vedete ca vehicule ale serialelor. Acest lucru este total împotriva uneia dintre legile de bază ale serialului, bătută în cuie, după o practică îndelungată, de profesioniştii altor ţări. Şi anume cea de a nu fi folosiţi actori foarte cunoscuţi pentru că aceştia vin deja cu un anume bagaj de imagine care poate dăuna producţiei, îngreunînd asimiliarea poveştii ca atare şi a personajelor. Lipsa de script editori. În România lipseşte aproape cu desăvîrşire această meserie. Ei sînt oamenii care nu trebuie să lase nici o replică nelalocul ei în scenariu, să urmărească dezvoltarea personajelor şi a poveştilor, ei sînt CTC-ul conceptual. Pentru prima oară, această meserie a fost importată de mult blamatul În familie. Ironia sorţii este că, exact atunci cînd se ajunsese la o relativă stăpînire a acestei profesii, serialul a fost oprit. Scenariul. Am ajuns, în fine, la problema cea mai spinoasă a serialelor româneşti. Nu este, din păcate, suficient să ai un scenariu bun ca să fii sigur că vei avea un produs reuşit. Dar fără măcar această premisă, nici nu are rost să mai încerci. Problema scenariului de serial are două paliere. Primul, de ordin conceptual, este cel al producătorilor şi al directorilor de programe, care, din motive numai de ei ştiute, au sentimentul greşit că telespectatorii lor trebuie neapărat să fie, dacă sînt săraci, şi săraci cu duhul. Şi, prin urmare, le dau programe fără prea mare conţinut, spunînd că se tem ca nu cumva, dacă le dau marfă prea "înaltă", aceasta să nu fie digerată, să nu aibă rating, deci să piardă bani. Cel de-al doilea palier se referă strict la scenariu. Dacă soap-ul şi telenovela sînt relativ mai uşor de scris, sitcom-ul este cel mai dificil tip de serial, şi multe posturi TV româneşti s-au aventurat să îl încerce înainte de a fi pregătite. Sitcom-ul are o structură extrem de formalizată. El nu înseamnă doar maimuţăreala unor actori într-un cadru care arată mai mult sau mai puţin bine. Comedia înseamnă adevăr şi durere, vorbind despre lucruri banale, din viaţa noastră, revelate într-un mod care să ne atragă atenţia asupra lor. Sitcom-ul are etape standard de dezvoltare, care stabilesc: tema, situaţia, personajele (a căror alegere este vitală pentru funcţionarea dramatică a serialului), liniile de conflict, poveştile, decorurile, conceptul, sinopsisurile episoadelor. Toate acestea vor fi verificate în practică, în scenariul pilotului. Abia aici începe greutatea de a găsi acele replici care să fie şi atractive, să ducă povestea mai departe şi să joace, fiecare, rolul stabilit aproape matematic. Nu există replici întîmplătoare. Un serial e o fabrică, în care mulţi sînt şi vor rămîne anonimi. Satisfacţia lor va fi aceea de a fi contribuit la realizarea unui produs de calitate şi de a avea o meserie pe care o fac foarte bine. Concluzia mea este una optimistă. Ştim unde am greşit. Ştim cum trebuie făcut. Nu trebuie decît ca posturile TV să înţeleagă faptul că trebuie să aloce bani pentru dezvoltare, că un serial are nevoie de minimum şase luni de gestaţie şi că e momentul să răsplătim răbdarea şi îngăduinţa publicului cu serialele pe care le aşteaptă.