De ce nu-i invidiez pe conservatori

Cum, din fericire, paleoconservatorismul pare terminat, pe termen scurt, ca resursă politică semnificativă în România, cred că două sînt opţiunile ideologice reale ale conservatorilor români în 2009: liberal-conservatorism şi conservatorism comunitarist. Simplificînd, prima opţiune presupune mariajul între priorităţile conservatorismului cultural (naţionalism civic, moralitate tradiţională, rezistenţa la secularizarea spaţiului public, accent pe represiunea poliţienească a criminalităţii, scepticism faţă de "ingineriile sociale" etc.) şi ale neoliberalismului economic. În ciuda istoriei sale recente, liberal-conservatorismul domină deja cîmpul intelectual şi pare a stăpîni marile partide de centru-dreapta, însă impresionanta sa ascensiune şi-a cam pierdut dinamismul şi se află la o cotitură istorică. Care ar fi opţiunile? Calea liberal-conservatoare …domină la nivel de discurs programatic în România. La nivel de practică, lucrurile sînt mai ambigue. S-au adoptat reforme ce ţin de o agendă economică care ar fi posibilă pentru centru-dreapta occidentală, doar în spaţiul fanteziei ("taxa" unică este exemplul clasic). În acelaşi timp, guvernele de dreapta nu au dezmembrat sistematic amărîtul sistem românesc de protecţie socială, ba pe alocuri chiar l-au mărit. Aceste din urmă măsuri sînt o expresie a limitării agendei liberale dure de către jocul democratic. La dreapta acestui curent politic se află un grup mic, dar foarte activ, de economişti, grupuri de reflecţie, intelectuali publici, oameni de afaceri şi cîţiva politicieni, apropiaţi, la nivelul discursului, de libertarianismul economic. Definind impozitarea ca furt şi declarînd incompatibilitatea între capitalism şi protecţie socială, discursul acestei orientări atacă legitimitatea oricăror politici publice în economie. În acelaşi timp, definind criza capitalismului occidental ac-tual nu ca pe o manifestare a problemelor reţetelor neoliberale, ci a unui presupus amestec de etatism şi cartelizare din economiile Europei şi Americii de Nord, libertarienii nu îşi văd contestate ideile, de către criza economică. Este un diagnostic controversat, ce merita o critică sistematică, pentru care însă nu este suficient spaţiu aici. Amintesc doar că localizarea cauzelor actualei crize în intervenţionismul macroeconomic (politica banilor ieftini, promovată de marile bănci centrale) este făcută cu ignorarea micului adevăr istoric, potrivit căruia, în paralel, a avut loc o dereglementare radicală a pieţelor financiare (reţeta laissez-faire clasică) şi, în special, eliminarea legislaţiei (intervenţioniste) care impunea condiţii riguroase, celor tentaţi să cumpere o locuinţă pe credit. Şi chiar lăsînd la o parte problemele intelectuale ale libertarianismului, traducerea în practică a sugestiilor sale, în condiţiile sistemului democraţiei reprezentative şi ale integrării europene, pare să fie la fel de bine specificată precum mecanismele concrete ale trecerii la comunism în marxismul ortodox. La fel, eleganţa dezbaterii conceptuale propusă de acest tip de liberalism economic sau invocarea clasicilor libertarieni ar cam trebui însoţită de analize empirice riguroase ale economiei actuale, în care ipotezele alternative sînt luate în serios, şi în care s-ar vedea o confruntare onestă (fără actuala supradoză de simplificări), cu producţia intelectuală a "opoziţiei", de la economişti (neo)keynesieni, la sociologi şi antropologi ai economiei. Aripa stîngă a liberal-conservatorismului are impact politic mai mare. În ea se află politicieni de dreapta, universitari, oameni de think-tank cu agenda concretă, care înţeleg limitele instituţionale ale unei agende economice dure, de dreapta, şi sînt adepţii unui neoliberalism centrist, unde legitimitatea rolului statului ca producător de bunuri publice (educaţie, sănătate, infrastructura de transport) este acceptată într-o oarecare măsură. În spaţiul confruntării electorale, stînga liberal-conservatorismului este în postura incomodă de a concura pe acest teren al conservatorismului cultural nu doar cu paleoconservatorii, ci şi cu discursul PSD. Însă problema cea mai mare a susţinătorilor acestui curent este criza în plină desfăşurare a modelului de dezvoltare neoliberal, adoptat nu fără dificultăţi de către centru-dreapta, începînd cu mijlocul anilor ’90. În timp ce liberal-conservatorii cu înclinaţii libertariene se pot refugia în bula lor intelectuală schiţată anterior, liberal-conservatorii moderaţi trebuie să digere cumva ceea ce se întîmplă, pentru ca " în loc să vadă peste tot etatism în statu quo-ul economic din "Occident" " ei se identificaseră explicit şi destul de necritic cu acest statu quo. Trebuie să fie destul de dureroasă ajustarea la o realitate în care ţări-model ca Irlanda sau Estonia se află într-un colaps economic tragi-comic şi în care figuri proeminente ale neoliberalismului recunosc că ceea ce a salvat sistemul economic mondial de la implozie au fost tocmai instituţiile intervenţioniste (garanţii de stat pentru depozite bancare, injecţii de capital cu bani publici etc.) pe care obişnuiau să le critice. Calea social-conservatoare De la Margaret Thatcher încoace, conservatorii britanici au dat tonul în ceea ce înseamnă ultima modă în materie de liberal-conservatorism. Povestea politicilor economice neoliberale adoptate de guvernele conservatoare, britanice, în ciuda rezistenţei sindicale, este chiar miezul mitului politic al virajului spre dreapta al conservatorilor, în cursul anilor ’80. Din insula doamnei Thatcher bate însă un vînt revizionist. Chiar înainte de actuala criză, David Cameron, noul şef al Partidului Conservator (Tories), a început repudierea explicită a unei părţi importante a moştenirii thatcher-iste. La congresul din 2006 al partidului, acesta îi înştiinţa pe delegaţi că noul conservatorism nu mai înseamnă promovarea privatizării sistemului medical, preferinţa pentru reduceri de impozite în detrimentul investiţiei în servicii publice, flexibilizarea pieţei muncii (eufemism pentru insecuritate şi program de lucru prelungit), scepticism faţă de politici ecologice care afectează sectorul privat sau entuziasm faţă de băile de acid administrate sistemului de protecţie socială. Mai mult decît atît, Cameron şi unii dintre greii partidului sînt actualmente consiliaţi de Philip Blond, un profesor de teologie cu o viziune despre conservatorism care ar tulbura destul de mult apele la Bucureşti. Blond critică atît neoliberalismul, cît şi liberalismul keynesist al decadelor postbelice. Astfel, într-un articol foarte prizat din revista Prospect ("Rise of the red Tories", februarie 2009), acesta arată că stînga laburistă a creat un stat managerial-corporatist ineficient, a distrus vechile structuri de solidaritate ale clasei muncitoare, a transformat în marfă sexualitatea şi corpul uman, a sacralizat relativismul cultural şi a echivalat modernitatea cu individualismul. La rîndul ei, pronunţînd falimentul paradigmei managerial-corporatiste, Thatcher a "sărit peste cal" în direcţia opusă, punînd statul în serviciul exclusiv al patronatului, construind prosperitate pe datorie pentru clasa mijlocie, pauperizînd marea masă a salariaţilor şi concentrînd acumularea de bogăţie spre vîrful piramidei sociale. Mai mult " zice Blond " în loc de marea de mici investitori din mitologia liberalismului economic, Anglia s-a ales cu monopoluri private. Care este alternativa propusă? Un fel de cooperatism conservator cu efecte localizante: un stat activist care descentralizează sistemul financiar-bancar şi încurajează trusturi de investiţie locale, achiziţii şi servicii publice reorientate spre consumul local, recapitalizarea salariaţilor (a căror porţie din bogăţia naţională " excluzînd proprietăţile imobiliare " a scăzut de la 12% în 1976 la 1% în 2003), neimpozitarea celor cu venituri mici (nici vorbă de "taxa" unică!) etc.Totul cu speranţa reinventării valorilor conservatoare comunitariste: comunitate locală, familie, disciplină socială, tradiţie. Mai mult, pentru salvarea capitalismului de propria oligarhie se vorbeşte deschis despre ruptura de Partidului Conservator, de marile corporaţii şi de reţelele lor cartelizate. Sunînd ca nişte liberali progresişti (din tradiţia deschisă de Disraeli), Cameron şi Blond vorbesc de punerea mecanismelor capitalismului la dispoziţia societăţii, şi nu invers. Evident că Tories rămîn un partid de dreapta (programul partidului este încă plin de poziţii antisindicale, pro-patronale şi aşa mai departe). Bineînţeles că, dacă s-ar încerca transformarea în politici publice a acestui discurs politic actual, conducerea de acum şi-ar asuma riscul scindării partidului. Evident că influenţa lui Blond nu trebuie exagerată. Şi sigur că trebuie să fie neplăcut pentru conservatorii români ca, tocmai cînd politicile neoliberale au prins rădăcini în România, partidul care a dat tonul schimbării în Europa, începînd cu anii ’70, îşi pune la index puncte cardinale din propriul trecut, iar discursul lui cel nou sună pe alocuri ca al unui partid de stînga. Însă, dată fiind tendinţa de imitaţie culturală specifică elitelor de (semi-)periferie şi în contextul estompării discursului neoliberal în marile centre ale capitalismului mondial, o deschidere locală spre această variantă de conservatorism nu este exclusă în viitor. Aici apar însă o serie de probleme. Conservatorismul comunitarist a degenerat adesea în poziţii autoritariste şi chiar fascizante. Şi nu doar în context românesc. Apoi, dată fiind slăbiciunea statului român şi relaţiile incestuoase între stat şi marile firme, relaţii ce irită clasa micilor antreprenori, ideea de descentralizare economică şi poziţia anti-cartelizare "dau bine". Însă gradul năucitor de corupţie locală şi sărăcia organizaţională a comunităţilor locale din România pun probleme insurmontabile traducerii conceptului de "capitalism localizat", propus de noii Tories. Pe termen scurt, conservatorii pot găsi surse de relaxare politică în blocajul intelectual al social-democraţiei şi în incapacitatea stîngii socialiste, comuniste şi ecologiste, de a mobiliza majorităţi consistente, în ciuda celei mai serioase crize de sistem economic din ultima jumătate de secol. Însă e greu de negat că vechea rezervă discursivă de liberalism economic ortodox este slăbită de dezastrul economic în plină desfăşurare. La fel, conservatorismul cultural pretins sau autentic moderat este în mod evident suprasolicitat de competiţia ameţitoare cu populismul paleoconservator şi cu cel de extremă dreaptă, ambele aduse în prim-plan de alegerile europene, pînă şi în sisteme politice "de manual" (Marea Britanie, Olanda etc.). În ce priveşte recenta tendinţă a unor proeminenţi conservatori români de a prefera conservatorismul occidental dur ca sursă de cadre de interpretare " pe teme ca locul religiei în spaţiul public, rasă sau sexualitate " şi de a le hibridiza cu complexe culturale de periferie dunăreană, aş risca să remarc că tendinţa în chestiune are foarte puţin de a face cu spiritul mai degrabă liberal care anima producţia intelectuală la centru-dreapta, la începuturile tranziţiei. Ceea ce nici nu ar fi chiar aşa deprimant, dacă acea perioadă nu ar fi folosită cu atîta hărnicie ca simbol al constituirii unui spaţiu de idei în care se făcea critica ideologiilor etnocrate şi a practicilor autoritarismului cultural. Cornel Ban este doctorand în politologie la University of Maryland. Teza sa de doctorat îşi propune să studieze evoluţia tipurilor regionale de capitalism în Europa, cu accent pe Peninsula Iberică şi Europa de Sud-Est.