De ce nu are nevoie BOR deocamdată de o doctrină socială

Vreme de secole, în Ţările Române singura sursă de moralitate şi deopotrivă de spiritualitate a fost ethos-ul creştin ortodox. La un moment dat, şi-a făcut apariţia o a doua sursă a vieţii morale: iluminismul, intrat pe filieră paşoptistă, iar apoi impus, într-o formă radicală, falsificată şi de o manieră brutală, după 1947. Ne aflăm astăzi într-o situaţie inedită: cele două surse ale vieţii morale coexistă, fără ca frontierele între ele să fie clar delimitate. Aşa se explică de ce în şcoală elevii sînt chemaţi, prin ora de religie (cel puţin teoretic) să aprofundeze ethos-ul creştin, iar pe de altă parte, educaţia sexuală este din ce în ce mai intens promovată. Rezultatul este un maximum de dezorientare pe care Biserica este chemată să îl remedieze. Acesta ar fi primul scop al unei etici sociale asumate religios în prezent: a înlătura confuzia pe care nu numai sistemul educaţional, ci şi majoritatea instituţiilor în care ne desfăşurăm activitatea o creează. Pentru toate confesiunile există deci o urgenţă a eticii sociale. În cazul BOR, această urgenţă este poate mai accentuată, dată şi de faptul că preocupările sale în acest domeniu au fost mai degrabă absente. BOR a fost nevoită să fiinţeze multă vreme într-un stat ostil oricărei încercări de a promova o altă formă de ethos decît cea comunistă. Încercările de a teoretiza o etică socială specifică ortodoxiei sînt reflecţii de factură exclusiv teologică. Perioada de dinainte de 1989 a fost caracterizată de înşişi slujitorii Bisericii prin faptul că ortodoxia nu are o "doctrină a slujirii", dar are "experienţa slujirii". Trăim şi astăzi din moştenirea unor concepte care nu au fost umplute de conţinut, cum ar fi "apostolatul social" (patriarhul Iustinian) sau "Ortodoxia ca Biserică a slujirii" (Antonie Plămădeală). Rezultatul este mentalitatea des răspîndită, subsumată următoarei întrebări: de ce este nevoie de o articulare doctrinară, din moment ce Biserica, avînd ca sursă unică de inspiraţie scrierile Sfinţilor Părinţi, răspunde cu succes întrebărilor care ţin de implicarea sa în social? Este nevoie de o etică socială, nu şi de o doctrină formulată ca atare. Abia după ce cea dintîi va fi asumată de cei chemaţi să o aplice, se poate deschide discuţia privitoare la oportunitatea unui document programatic. În tot acest context, apar din ce în ce mai multe voci, chiar şi din interiorul Bisericii, care cer formularea unei doctrine sociale asumată şi practicată de BOR. Se pune întrebarea cine ar trebui să formuleze o asemenea doctrină. La prima vedere, dintr-o perspectivă simplificatoare, am putea spune că este sarcina Sfîntului Sinod. Dacă acesta ar avea o asemenea iniţiativă şi chiar dacă ar delega sarcina redactării eventualei sale doctrine sociale unui grup de teologi familiarizaţi cu conceptele eticii sociale, rezultatul ar fi previzibil: un nou document, venit în succesiunea altora care ignoră realităţile sociale şi care va rămîne mai mult ca sigur nepus în aplicare. Este nevoie aşadar de o etică socială, nu şi de o doctrină formulată ca atare. Abia după ce cea dintîi va fi asumată de cei chemaţi să o aplice, se poate deschide discuţia privitoare la oportunitatea unui document programatic. În caz contrar, este ca şi cum ai avea pretenţia ca o constituţie modernă să fie înţeleasă şi aplicată de cei care nu au experimentat în practică mecanismele democratice. Dincolo de insuficienta adecvare a discursului teoretic la realităţile vieţii sociale, există şi o altă dificultate, mult mai greu de surmontat: vorbim de o doctrină, una singură, ceea ce derivă dintr-o perspectivă holistă ce a caracterizat secolul al XIX-lea şi a fost abandonată chiar de către susţinătorii ei - în special, Biserica Romano-Catolică. Sîntem parte a unei modernităţi care se manifestă plural. Există mai multe sfere publice, cu numeroase puncte de intersecţie, iar printre acestea se numără sau ar trebui să se numere şi o sferă publică teologică, un spaţiu de dezbatere a provocărilor cu care se confruntă etica socială creştină. Faptul că există un număr important de dezbateri asupra relaţiei dintre Stat şi Biserică în România nu poate decît să fie de bun augur, dar acesta este doar primul pas în direcţia unor dezbateri despre Biserică drept parte a societăţii civile sau despre rolul Bisericii în viaţa socială. Este necesară mai întîi o dezbatere teologică asupra problemelor de etică socială care să contribuie la formarea unei sfere publice specifice, după care, această dezbatere poate fi prelungită şi completată armonios în cadrul unei discuţii mai ample la care să participe laici, îndeosebi sociologi, dar şi istorici, economişti, jurişti etc. Se poate deci observa cîte etape preliminare sînt necesare în vederea formalizării unei etici sociale specifice ortodoxiei româneşti. Excesul de normativism teologic şi graba reglementării sînt poate cele mai uşor de identificat pericole la adresa conturării unei etici sociale proprii. Cea mai bună dovadă a acestei concluzii este că singurul text care pretinde a descrie o doctrină socială specifică unei variante naţionale a ortodoxiei, cel al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2000, nu răspunde întrebărilor cu care credincioşii sau clerul ortodox se confruntă şi prin urmare nu poate fi dat drept exemplu. O vitrină frumos decorată în spatele căreia regăsim, la o privire atentă, concepte care cu greu pot fi considerate dogmatice. Documentul respectiv se referă la naţiune şi patriotism, la problema legitimării pedepselor juridice, la proprietate în legătură cu care sînt enunţate reflecţii fals teologice şi face pledoaria "războiului drept". Un amalgam politico-teologic care arată care sînt riscurile unei abordări holiste a problemei. Pentru BOR, a apela la o asemenea metodă şi a formula un astfel de discurs nu înseamnă altceva decît a înlocui o lipsă cu o alta. Tradiţional, activitatea filantropică a Bisericii era pusă în practică de diaconi hirotoniţi, însă astăzi aceasta a devenit apanajul unor organizaţii de binefacere a căror legătură cu Biserica este de multe ori inexistentă. Cine ar trebui să fie cei care pot pune în practică o etică socială? Pentru un observator al vieţii religioase din România, eforturile în direcţia participării la viaţa socială a BOR sînt evidente. Numărul aşezămintelor sociale patronate de Biserică este în creştere, la fel şi numărul persoanelor care le deservesc. Asistenţa religioasă în spitale se află în plină expansiune. Biserica Ortodoxă preia, la prima vedere cu succes, din sarcinile asistenţiale pe care statul nu ar mai trebui şi nici nu mai doreşte să şi le asume, iar acest proces se află într-un dinamism care nu poate decît să dea motive de speranţă. Dacă privim mai atent, observăm însă că regimul asistenţilor sociali în cadrul Bisericii nu este bine determinat din punct de vedere teologic. Tradiţional, activitatea filantropică a Bisericii era pusă în practică de diaconi hirotoniţi, însă astăzi aceasta a devenit apanajul unor organizaţii de binefacere a căror legătură cu Biserica este de multe ori inexistentă. În alte cazuri, aceasta este practicată de persoane care nu excelează nici în pregătirea de asistenţă socială, şi nici în chemarea duhvnicească şi sfîrşesc prin a trata superficial ambele domenii. Nu poate exista - aşa cum arată Picu Ocoleanu în cartea sa Iisus Hristos mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe (Christiana, 2008) - diaconie fără diaconat. Altfel spus, activitatea filantropică în formă de diaconia poate avea succes dacă este îndeplinită în principal de slujitorii Bisericii şi desigur în subsidiar de cei familiarizaţi cu asistenţa socială. Logica actuală este aceea potrivit căreia nu Biserica, ci fundaţiile cu caracter filantropic de pe lîngă Biserică sînt apte a pune în practică activităţi filantropic-diaconale. Aceeaşi abordare a avut-o Biserica Evanghelică din Germania în secolul al XIX-lea. Rezultatul a fost impunerea modelului birocraţiei statale în interiorul Bisericii. În prezent, o mare parte din sumele destinate activităţii sociale a Bisericii nu ajung la cei îndreptăţiţi, ci finanţează un aparat birocratic ineficient. În paralel, se vorbeşte despre strategia managerială a organizaţiilor de asistenţă socială, despre avantajele şi dezavantajele liberalizării "pieţei" serviciilor de întrajutorare etc. Soluţia este parteneriatul social între Biserică şi Stat, iar nu simplul transfer de la Stat spre Biserică a unor activităţi de asistenţă socială şi a unor sume adiacente. Este nevoie de o dezbatere mai amplă privind fundamentele eticii sociale creştine, cum sînt acestea privite din perspectiva ortodoxiei şi cum pot fi adecvate realităţilor româneşti. În ultimul an, parteneriatul social între BOR şi Stat a fost materializat prin două acte normative: Protocolul de cooperare în domeniul incluziunii sociale, semnat între Guvernul României şi Patriarhie (octombrie 2007) şi Protocolul de cooperare privind Parteneriatul "Asistenţa medicală şi spirituală", încheiat între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii Publice (iulie 2008). Un pas necesar în direcţia conturării unui parteneriat social prin care resursele dedicate asistenţei filantropice şi spirituale să fie canalizate în direcţia celor aflaţi în nevoie şi să nu fie irosite prin mijlocirea unei birocraţii ineficiente. Ar fi trebuit însă ca acest parteneriat să înceapă a fi formalizat la nivelul cel mai de jos, al colaborării parohiilor cu instituţiile statului din administraţia locală. Abordarea holistă, la nivel central, nu ţine cont de un risc, acela că diseminarea bunelor practici în domeniul asistenţei sociale dă mai bune rezultate, dacă porneşte de jos în sus, şi nu invers. În concluzie, este nevoie de o dezbatere mai amplă privind fundamentele eticii sociale creştine, cum sînt acestea privite din perspectiva ortodoxiei şi cum pot fi adecvate realităţilor româneşti. Este nevoie ca o asemenea dezbatere să nu fie purtată exclusiv în termeni teologici. Este nevoie ca diaconia să nu fie separată de activitatea slujitorilor Bisericii şi să fie privită ca o întreprindere eminamente economică, prin neglijarea laturii spirituale. A fixa în acest moment dezideratul formulării unei doctrine sociale specifice ortodoxiei româneşti înseamnă a sări toate aceste etape obligatorii şi a încerca impunerea unui model care, datorită lipsei sale de adecvare la concret, nu va avea nici o contribuţie la conturarea unei perspective creştine asupra felului în care asistenţa socială trebuie adecvată provocărilor modernităţii căreia îi sîntem contemporani.