De ce ignorăm sistematic rolul eleganţei în politică?

Analiza politicii nu are de-a face cu eleganţa decît tangenţial. În politică nu se discută despre felul de a fi, ci despre felul de a acţiona. Angela Merkel a fost un lider puţin preocupat de felul în care arăta exterior, fiind concentrată pe modul în care îşi putea îndeplini mai bine atribuţiile. Totuşi, felul ei de a se manifesta putea fi foarte bine alăturat termenului de eleganţă – o distincţie interioară care inspira încredere, calm, dar totodată şi forţă. Eleganţa unui actor, a unui profesor sau avocat nu este totuna cu eleganţa unui politician. Desigur, există mulţi politicieni care acordă importanţă, uneori excesivă, felului în care se îmbracă sau modului în care vorbesc în public. Atunci cînd nu ai un mesaj limpede de transmis şi nu ai calităţi de lider, contează mai puţin aspectul exterior.

Un politician trebuie în primul rînd să inspire încredere şi să arate că poate aduce la îndeplinire planurile şi proiectele sale. Un politician de succes trebuie să aibă în spate un partid puternic care să-i asigure vizibilitate şi sprijin. De asemenea, un politician are nevoie de a intra în dialog permanent cu alegătorii pentru a afla problemele cu care aceştia se confruntă, nu doar cu ocazia alegerilor. Felul de a te raporta la cei din jur, la propriul partid şi la alegători deopotrivă, face diferenţa între un politician de succes şi un politician mediocru. Politica în sine este o profesie şi deopotrivă o vocaţie. Atunci cînd politica este văzută ca o profesie, cel care o practică trebuie să dea dovadă de implicare, dar şi de detaşare. Atunci cînd politica este văzută ca o vocaţie, politicianul trebuie să fi demonstrat calităţi anterioare de lider şi să fie pregătit să suporte toate riscurile unei prezenţe publice.

Calitatea cea mai de preţ a unui politician este charisma – o însuşire pe care o poţi poseda nativ sau pe care o poţi dobîndi, doar la modul aparent, în mod excepţional, prin exerciţiu susţinut. Charisma înseamnă putere de convingere, iar eleganţa poate fi un element complementar foarte potrivit pentru charismă. Un lider care nu are charismă se poate impune prin eleganţa interioară şi exterioară de care face dovadă. Pentru a oferi un exemplu tot din Germania: Olaf Scholz este departe de a fi un lider charismatic. S-a remarcat prin calm şi printr-un anumit automatism care este considerat a fi marca previzibilităţii acţiunilor sale – o calitate pe care germanii o apreciază în mod deosebit. Recent, la Berlin, reprezentanţii Verzilor din guvern i-au reproşat lui Scholz că este gata să accepte includerea energiei nucleare în categoria energiei verzi, la solicitarea Franţei, iar în schimb Franţa va fi de acord cu includerea gazului în aceeaşi categorie. În orice altă ţară o divergenţă pe o temă atît de importantă ar fi provocat ruperea coaliţiei. L-am urmărit pe Scholz răspunzînd întrebărilor legate de acest subiect. A fost suficient de ambiguu într-un mod fermecător pentru a satisface pe oricine şi pentru a dezamorsa un posibil conflict, dînd totodată impresia că este ferm şi ştie ce are de făcut. Este şi aceasta o formă de eleganţă.

Ne-am obişnuit să atribuim eleganţa în public mai mult femeilor decît bărbaţilor, deşi lucrurile încep să se schimbe. O femeie elegantă poate avea succes în politică? Există femei care nu au pus niciodată accent pe eleganţă, pentru a fi asimilate unei profesii marcate multă vreme de virilitatea masculină. Odată ce echilibrul de gen a triumfat sau este pe cale să triumfe şi în politică, femeile au simţit nevoia să se distingă una faţă de alta. A devenit astfel posibil a pune în valoare nu doar fermitatea, dar şi eleganţa. În Franţa, o persoană precum Valérie Pécresse nu ar fi reuşit să ajungă la demnitatea de a candida din partea Republicanilor pentru cea mai înaltă poziţie în stat în urmă cu cîţiva ani. Pécresse impresionează în dezbaterile publice nu prin eleganţa exterioară, ci printr-una interioară pe care o pune în valoare împreună cu claritatea ideilor exprimate. Nu contează dacă va reuşi sau nu, ci este important a realiza că alegătorii nu mai fac automat disocierea între eleganţa feminină şi competiţia pentru putere care poate fi uneori guvernată de legi foarte dure. Este greu a fi elegant în politică într-o ţară ca Franţa care a stabilit repere clare în domeniu, prin Valéry Giscard D’Estaing, François Mitterrand sau Jacques Chirac.

Uneori aparenţa eleganţei înşală în politică. Mulţi politicieni populişti îmbracă haina eleganţei pentru a capta mai eficient alegătorii. Nigel Farage, liderul UKIP din Marea Britanie, este poate cel mai bun exemplu în acest sens. Charismatic, elegant, bun retor, prezent peste tot, Farage a depus eforturi pentru a arăta că eleganţa exterioară poate coexista cu atracţia pentru locuri publice în care eleganţa nu este deloc apreciată. Locul preferat de Farage era în pub, îmbrăcat foarte elegant, urmărind un meci de fotbal şi împărtăşind o bere cu susţinătorii săi. Farage prefera aparenţele, la fel precum orice lider populist. Eleganţa sa era înşelătoare, nefiind o calitate intrinsecă, ci un mijloc pentru atingerea scopurilor politice. Politicieni precum Farage ştiu a specula în interes propriu fascinaţia iraţională pe care eleganţa o are la o anumită categorie de alegători. Sîntem atraşi iremediabil de ceea ce nu avem.

Eleganţa exterioară vine dintr-o nobleţe interioară. În politică cei care nu urmăresc un scop bine definit şi care are legătură cu exercitarea puterii nu au nici o şansă să se afirme. Politica este un joc de putere, fie şi atunci cînd puterea este simbolică. Politicianul trebuie să demonstreze în orice moment că deţine puterea sau că o poate deţine oricînd. Puţini politicieni au înţeles acest aspect. A arăta deţinerea puterii nu este un defect, ci o calitate în politică. Alegătorii aşteaptă de la politicieni două lucruri paradoxale: pe de o parte, să fie modeşti şi să arate modestia; pe de altă parte, să arate că deţinerea puterii li se potriveşte foarte bine, cu tot ceea ce înseamnă manifestarea puterii. Unii politicieni au înţeles foarte bine că li se cer calităţi contrare: şi-au amenajat spaţii de lucru în care abundă instrumentele exercitării puterii, pentru activitatea zilnică, ferită de publicitate, iar pentru imaginea publică preferă umilinţa şi modestia. Acesta nu este un semn de dedublare sau de duplicitate: este felul corect de a răspunde unor aşteptări paradoxale din partea celor care votează. Nu am să dau exemple de politicieni români pe care îi consider că ar avea eleganţa drept trăsătură. Există şi îi regăsim în toate partidele. Am să dau cîteva exemple de politicieni maghiari care combină felul natural de comportament cu lupta pentru putere: Markó Béla, Kelemen Hunor, László Borbély, György Frunda, Péter Eckstein-Kovács, Attila Korodi, Eduard Novak, Csilla Hegedüs. Toţi aceştia au o trăsătură în comun: deşi cunosc foarte bine arcanele puterii şi cum poate fi deţinută, oferă în continuare aparenţa unor persoane pentru care a te prezenta bine în lume constituie scopul suprem şi nu puterea ca atare. 

Eleganţa nu este nici pe departe cea mai importantă calitate în politică, dar face parte din recuzita obligatorie a actorului care este omul politic. Unii posedă această trăsătură în mod natural şi o pot pune în valoare, cu condiţia de a nu pierde din vedere scopul fundamental al dobîndirii puterii. Alţii o cultivă îndelung pentru a crea aparenţe, dat fiind că imaginea contează în politică uneori mai mult decît substanţa, respectiv trăsăturile esenţiale care i se cer unui politician. Eleganţa în politică este un fenomen mai puţin studiat. Motivul ar putea fi acela că sîntem mai degrabă interesaţi de acţiunea colectivă a politicienilor şi de felul în care partidele politice sînt angrenate în jocuri de putere decît de acţiunea individuală a unui politician sau altul.

Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.