De ce i-am crede pe securişti?

Dintre toate arhivele care ne sînt accesibile, cea a Securităţii - deloc diferită de a altor servicii secrete comuniste - e cea mai urîtă, în toate sensurile cuvîntului. Fiecare dosar declasificat şi transformat într-un text "civil", adică pus la dispoziţia oamenilor obişnuiţi, este cronica unei lumi îngrozitoare, în care s-au petrecut lucruri teribile vreme de zeci de ani, unele în văzul tuturor, cele mai multe pe ascuns. În faţa unor astfel de mărturii, deceniul de intrigi, laşităţi şi bătălii politice care au precedat deschiderea arhivei în România pare mai uşor de înţeles: lectura publică a documentelor prin care s-au făcut cele mai importante deconspirări a dovedit că puţini erau pregătiţi să le suporte şi chiar mai puţini să le accepte, cu toate consecinţele lor. Reacţia firească de apărare şi soluţia cea mai la îndemînă - dar nu întotdeauna dezinteresată! - este să pui sub semnul întrebării această cronică sinistră, s-o relativizezi pînă la absurd, s-o minimalizezi pînă la derizoriu, apoi s-o declari public periculoasă ori inutilă, în ambele cazuri numai bună de pus sub lacăt sau chiar de distrus, aşa cum sugera Adam Michnik, ca să nu laşi poliţia politică să te învingă definitiv, cu hîrţoagele ei otrăvite. Suspiciunea faţă de dosarele Securităţii nu e complet lipsită de temei. În primul rînd, cea mai disputată şi cea mai detestată arhivă e privită cu reproş atît de cei pe care-i prezintă ca victime, cît şi de cei pe care-i acuză. Chiar şi în faţa a mii de pagini, pe care le citesc cu feţe împietrite în sala de lectură de la CNSAS, victimele se plîng că în documentele Securităţii "nu e totul". Lipsesc secvenţe şi evenimente pe care le-au trăit acut, lipsesc detaliile dramatice pe care memoria lor nu le-ar fi putut pierde şi nici altera. Din păcate, prin forţa lucrurilor, suferinţa profundă n-a prezentat nici un interes pentru securişti, care au notat scrupulos doar "informaţiile de interes operativ", ca nişte birocraţi cinici. Pentru victimă, inexactitatea dosarelor stă mai ales în absenţa detaliului tragic sau dureros. Pe de altă parte, informatorii deconspiraţi neagă public tocmai detaliul, aproape fără excepţie. Chiar şi atunci cînd îşi recunosc în principiu vinovăţia (făcînd-o astfel să devină pur teoretică), ei resping vehement tocmai amănuntele care o probează şi o fac autentică: nu am spus aceste lucruri, nu am făcut aceste ticăloşii. Pe scurt, un dosar al Securităţii poate avea parte de o lectură paradoxală. Victima incriminează lipsa detaliului semnificativ, cel care face realistă drama, acuzatul se plînge că, din contră, tocmai detaliul e mincinos. Pînă la urmă, cînd mint securiştii şi, mai ales, de ce o fac? Cel mai adesea, ofiţerii mint prin omisiune, uzînd de jargonul şi de şabloanele "profesionale" atunci cînd îşi scriu rapoartele, lăsînd deoparte tot ce ar putea umaniza "obiectivul" şi ar risca să aducă delictul ideologic, despre care e vorba aproape întotdeauna, la scara gestului firesc, benign, cotidian. Nici chiar cele mai naturaliste pagini de anchetă nu conţin descrieri exhaustive, pe măsura abuzurilor, violenţelor şi barbariilor care s-au petrecut în realitate, în spatele rapoartelor seci care înregistrează activitatea Securităţii de zi cu zi. Pentru securişti, aspectul uman e neimportant, iar cînd devine supărător, regulile meseriei îl trec obligatoriu sub tăcere. "Noi trebuie să facem multe lucruri fără să le spunem pe nume", a profeţit corect Ana Pauker în 1945, la o întrunire a ilegaliştilor deveniţi peste noapte eroi. Şi chiar aşa s-a întîmplat, ororile pe care Securitatea le-a comis nu sînt niciodată descrise explicit, sînt cel mult sugerate. Acţiunile ei se rezumă "profesionist" şi se simplifică birocratic în cea mai noduroasă limbă de lemn, iar rarele accese de sinceritate (cum ar fi documentul în care un ofiţer CIE scrie dezinvolt cuvîntul lichidare într-un plan de acţiune împotriva lui Noël Bernard) sînt explicate sec ca "erori de redactare". Victimele au perfectă dreptate, suferinţa lor lipseşte, consemnările sînt pur administrative şi dincolo de asta dosarele spun prea puţin. Aşadar, securiştii mint prin omisiune şi o fac din raţiuni "profesionale", fără nici o pierdere pentru scopurile şi standardele lor. Apoi, în alte situaţii, practică minciuna statistică sau minciuna prin generalizare, după formula binecunoscută a raportărilor oficiale în comunism. Ca şi recoltele de cartofi la hectar, bilanţul recrutărilor de informatori, al "acţiunilor de prevenire a faptelor antisociale", al "anturajelor destrămate", al avertizărilor, anchetelor şi al altor glorioase fapte de arme în lupta cu duşmanii socialismului e pe cît de pompos formulat, pe atît de greu de verificat, mai ales atunci cînd este exprimat în cifre. Spre deosebire de alte minciuni statistice, destinate propagandei interne sau externe şi uşor de contrazis de realitatea vizibilă, raportările periodice ale Securităţii erau secrete, dar asta nu le face mai credibile. Rostul lor era să dea capilor regimului iluzia controlului total asupra populaţiei şi iluzia eternităţii cuplului Ceauşescu, acurateţea fiind prezentă cel mult în notiţele succinte pentru informările la nivel înalt. Statisticile oficiale ale Securităţii sună glorios, dar la fel de fals ca restul bilanţurilor produse de sistem. Din fericire, şi pe ele realitatea le-a contrazis. Ce mai rămîne valabil atunci din această arhivă, cui şi la ce mai foloseşte ea? În primul rînd, rămîn sutele de mii de dosare de urmărire în care securiştii nu mint, fiindcă nu aveau nici un motiv s-o facă. Chiar "sterilizate" la maximum şi lipsite de amănuntele dramatice, dosarele de urmărire din arhiva Securităţii sînt o cronică nepreţuită şi esenţială pentru înţelegerea lumii de coşmar în care am trăit. Atunci cînd descriu, în limbajul lor cînd plat, cînd inept, măsurile pe care le-au luat împotriva a mii de oameni care într-un fel sau altul li s-au opus, sau care doar nu li s-au supus, securiştii sînt cronicari credibili, fiindcă nu aveau de ce şi nu puteau risca să-şi flateze duşmanul. Chiar aşa, eliptice şi mutilate cum sînt, dosarele de urmărire atestă documentar o realitate tragică, pe care nici un şablon "profesionist" folosit de ofiţeri nu poate s-o ascundă ori s-o diminueze. Iar dacă proba abuzului şi a represiunii e credibilă, fiindcă e involuntar sinceră şi dezinteresată, atunci de ce dovada complicităţii şi a vinovăţiei informatorilor e falsă ori suspectă? Ca să nu fiu înţeleasă greşit, insist că nu pledez în nici un caz pentru creditarea dosarelor de reţea făcute "la normă", pentru lectura obtuză sau tendenţioasă a rapoartelor pline de generalităţi, în care ofiţerul mimează, pentru ochii superiorilor, că a primit informaţii "valoroase" pe care nu le explicitează niciodată, deşi regula îl obliga s-o facă. Discernămîntul, coroborarea informaţiilor şi în cele din urmă bunul simţ trebuie să funcţioneze şi aici, ca în faţa oricăror alte surse istorice, din orice altă epocă şi din orice altă arhivă. Cînd spun "dovada vinovăţiei" mă refer la notele informative pe care complicii Securităţii le-au scris cu mîna lor, pe zeci şi sute de pagini, la chitanţele semnate pentru bani, la delaţiunile compuse meticulos acasă ori doar plasate "în treacăt", colocvial, la serviciu şi pe care ofiţerul le transcrie cu un lux de amănunte imposibil de inventat. Şi ele sînt tot mărturii, cu atît mai credibile cu cît pot fi citite întotdeauna în oglindă: confirmarea autenticităţii lor vine fără greş din dosarele celorlalţi, care au suportat consecinţele. Dincolo de retorică şi de manipulări, dincolo de orice relativism sau absolutism de circumstanţă, urmările acestor fapte nu le poate contesta nimeni.