De ce FMI nu poate scoate România din criză...

România este în plină criză. Atît la nivel politic şi economic, cît mai ales la nivel social şi moral. O ţară dezbinată, depresivă, pusă pe îmbogăţit peste noapte şi incapabilă să îşi facă ordine în curtea proprie. Nu există miracole care să vină din exterior. Şi aşa am avut un noroc chior că am intrat pe uşa din dos a UE acum doi ani. Cu toată expertiza din lume, FMI nu poate să schimbe spiritul unei societăţi. Poate acţiona pe termen scurt, pentru ca să nu ne mai facem rău cu atîta perseverenţă, dar cam atît. Înţelegerea românilor cu privire la criză este una profund viciată. Aşa cum am fost îndoctrinaţi în trecut legat de faptul că România a fost în permanenţă oprimată din exterior, altfel putînd avea un destin luminat, aşa credem şi acum că recesiunea actuală este determinată de lumea cea rea a finanţelor internaţionale. Criza actuală este determinată în mod direct de natura umană. Lăcomia şi egoismul oamenilor au condus la dezechilibrele actuale. Ataşamentul pentru valori materiale, refugiul în consum pentru satisfacerea nevoilor imediate, prevalenţa sinelui individual faţă de problemele societăţii, toate acestea au condus la aterizarea forţată la nivel global. Toate-s vechi şi noi sînt toate. Cicluri au fost şi vor mai fi, în pofida celor care le considerau depăşite. Se vorbeşte în ultima vreme de eşecul pieţei libere şi de necesitatea de a reveni la o politică intervenţionistă din partea statului. Keynes vs Friedman 2-1. Statul călare pe un cal alb este chemat pentru a stăvili pornirile necontrolate ale pieţei. Dar statul nu este o abstractizare. Este format tot din oameni, cu aceleaşi porniri egoiste şi în căutare de rente. În fond, cine garantează că statul, fiind format tot din oameni, nu este de fapt ca lupul păzitor al unei turme de oi? Dacă natura umană este bună, şi mai ales avem nădejdea că putem deveni mai buni, soluţia stă în asumarea responsabilă a comportamentului individual. Gary Becker, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, arăta că, în mod raţional, dacă vrei să-ţi maximizezi bunăstarea individuală, merită să fii mai degrabă altruist decît egoist. Pe termen mediu şi lung, un comportament responsabil este mai rentabil decît să dai un tun şi să fii nevoit să dispari mai apoi. În perioada 2000-2008, România s-a dezvoltat pe banii altora. Standardul de viaţă a crescut printr-un consum exuberant facturat asupra viitorului considerat, în mod iraţional, ca fiind fără griji. Consumul a generat importuri care au condus rapid la un deficit de cont curent complet nesustenabil. Rata de economisire a scăzut continuu, bazîndu-ne în schimb pe intrări de capital străin. Retragerea acestui capital arată însă cît de firave sînt fundamentele interne ale economiei autohtone. Lanţurile de valoare sînt fracturate, iar antreprenoriatul este mai degrabă oportunist decît vizionar. Strategia publică este absentă, iar în 2009, şi la nivel individual, şi la nivel colectiv, am adoptat cu toţii politica struţului. Cu capul infipt în pămîntul fertil mioritic, aşteptăm să treacă vicisitudinile crizei. O mare parte din români, deveniţi peste noapte speculatori imobiliari, aşteaptă revenirea pieţei pentru a visa la îmbogăţirea fără efort. O altă parte dintre ei sînt convinşi că salariile vor intra din nou într-o tendinţă ascendentă şi că se vor putea lansa din nou în a visa la consum extravagant. Mulţi antreprenori aşteaptă ca să revină cererea şi să se ieftinească accesul la credite. Ce aşteaptă statul şi politicienii este mai greu de desluşit, dar să spunem că alegerile din această perioadă le-au luat minţile. Or, tocmai aceasta este cea mai gravă eroare a momentului. Credinţa că nimic nu s-a schimbat, că totul este temporar, că soarele va răsări în curînd. Peste tot se discută dacă am trecut de nivelul cel mai de jos al crizei. În România nu se poate vorbi de aşa ceva. Vom rămîne într-o criză profundă, mult mai gravă decît cea financiară globală, mult timp de acum încolo, dacă nu sesizăm duşul rece şi nu continuăm reforma societăţii şi a noastră ca indivizi. Este de înţeles aspiraţia românilor de a ajunge mai repede la prosperitate, după ce generaţii întregi au trăit în penurie. Dar trebuie să ne asumăm un comportament de consum mai responsabil. Atît consumatorii, cît şi băncile trebuie să înţeleagă riscurile imense de a perpetua iraţionalitatea. Educaţia tinerei generaţii, dar şi a restului societăţii în ceea ce priveşte legătura între posesia de obiecte materiale şi fericire este vitală. Cupiditatea ultimilor ani transpusă în atitudinea faţă de muncă şi pretenţiile de accelerare a creşterii nivelului de trai, transformate în adevărate "drepturi sociale", trebuie să înceteze. Soluţia nu este doar mistică sau religioasă, deşi prevestirea lui Malraux nu pare chiar greşită. Un comportament responsabil faţă de contextul economic şi social, care să includă în decizia liberă la nivel individual şi elemente de etică şi cumpătare, este calea adecvată. Antreprenorii autohtoni, aşa puţini şi decapitalizaţi cum sînt ei, trebuie să înţeleagă necesitatea de a trece la metode de management mai sofisticat, de a investi mai mult în formarea anagajaţilor, de a crea o comunitate de afaceri veritabilă şi a renunţa la comportamentul autosuficient de lupi singuratici luptîndu-se permanent pentru supravieţuire într-un mediu ostil. În ultima decadă, datorită ritmurilor mari de creştere, se putea rezista şi pe baza principiilor "merge şi aşa" sau "să moară şi capra vecinului". Astăzi şi în viitor, succesul va fi doar al celor care se bazează pe eficienţă, performanţă şi colaborare pentru folosirea în comun a resurselor. Toate aceste lucruri nu le poate face FMI sau altă instituţie internaţională. Şi nici măcar nu ne mai temem aşa de mult de FMI, întrucît oricum România este "too big to fail", asemenea băncilor salvate în ultima vreme. FMI nu ne poate învăţa decenţa şi etica. Ne poate impune o lege a responsabilităţii fiscale folosind tactica morcovului şi a băţului, dar nu ne poate obliga să înţelegem şi de ce este utilă şi merită asumată. Salvarea nu vine din exterior, iar noi nu sîntem deocamdată demni sau capabili să scoatem la înaintare şi să ne raliem în spatele unui Obama sau măcar a unui José Maria Figueres, care a reuşit o reformă de excepţie în Costa Rica. Pe termen mediu, ar fi cazul să reflectăm mai mult la ce ne dezbină în aşa hal încît după ce ne-am văzut cu sacii în căruţa europeană în 2007, să nu mai putem avea o platformă comună, transpartinică, de dezvoltare. Pe termen scurt însă, reflecţia vitală este la nivel personal. Punem fiecare umărul la construcţia unei societăţi în care vrem să trăiască mai bine generaţiile viitoare? Avem înţelepciunea să ne regăsim răbdarea şi să depăşim isteria cauzată de scandalurile politice? Avem resurse şi curaj pentru a proiecta o viziune coerentă de dezvoltare competitivă, care să fie susţinută de societate? Putem renunţa la mentalitatea asistenţială şi egoistă pentru a nu mai aştepta pere mălăieţe? Oameni şi idei am avea şi noi. Ar ajuta însă dacă am începe să ne şi ascultăm mai mult unii pe alţii şi dacă am înlocui mîndria deşartă cu umilinţa. Dacă ne-am vedea lungul nasului mai mult, atît ca ţară, cît mai ales ca indivizi, ar fi un uriaş pas înainte. Dacă nu ne-am mai considera atît de poeţi din naştere, atotştiutori în toate cele, ar fi de mare folos. Indiferent cine va conduce această ţară de anul viitor încolo, ar trebui să înţeleagă aceste lucruri şi să le promoveze, dacă vom vrea să depăşim criza României. Dragoş Pîslaru este analist economic şi manager la compania GEA Strategy & Consulting SA.