De ce eco-lehamitea
Reluăm povestea. Aceea ecologică. Aceea cu "dacă ar fi nu s-ar povesti". Şi nu e. Cel puţin nu la noi. La noi încă se povesteşte. Se înşiră telenovele frumoase, înflorite, majoritatea cu happy-end, deşi fiecare are cîte un monstru care motivează financiar proiecte şi discursuri. La ora actuală a vorbi despre ecologie în România e oarecum indecent. Avem dreptul s-o facem; făcînd-o însă, vorbim mai mult de turnul unui castel din Spania, îi povestim unui înfometat despre caviar şi şampanie. E adevărat, din cînd în cînd există un anumit zvînc, mai ales în campaniile electorale, un oarecare sentiment palpabil de sărbătoare eco: se sădesc flori, se văruiesc copaci, se montează ecopubele şi ecotoalete. Ecopubelele sînt amplasate ostentativ cît mai la vedere, întocmai ca un copil care îşi arată desenul stîngaci părinţilor care n-au ce face şi-l laudă. Avem şi ecotoalete. Mulţi spun că faci hepatită doar pronunţîndu-le numele. Cît despre florile şi copacii sădiţi peste noapte, sînt jertfiţi cu prima ocazie. (Vă mai amintiţi de concursul de Formula 3 din Bucureşti? Întreb, retoric, unde au fost atunci ecologiştii care vociferează şi se leagă cu lanţuri, protestînd doar contra unor proiecte industriale, ignorînd cu desăvîrşire masacrul copacilor de cartier?) Dacă ar fi să transpunem piramida necesităţilor lui Maslow în piramida "ecologiei" în România, prima treaptă ar trebui să fie: cultura curăţeniei. Apoi, simţul civic, apoi respectul faţă de mediu... ecologia, conştientizarea raportului om-natură fiind abia în vîrful piramidei, corespondenta autorealizării. Or, în clipa de faţă, întrucît nu am urcat nici măcar pe treapta "păstraţi curăţenia", cum ne permitem să vociferăm despre ecologie? Sîntem eco-snobi sau eco-idealişti? Practicăm o ecologie de faţadă sau chiar încercăm un salt mortal de la ghena tradiţională la reecologizarea deşeurilor? O facem, indiferent de rezultat. Dă bine. Tonul problemei îngăduie discursuri cu aplomb. Mizînd pe o ruşine generală, se cîştigă voturi. Se blamează, dar nu ni se oferă pîrghiile susţinerii unui sistem valabil. Bătîndu-se cu pumnii mai mult în piept, decît în masă, oratorii erijaţi în apărătorii naturii cîştigă fonduri şi vizibilitate, mai mult decît schimbarea unei mentalităţi. Pentru că, pînă la urmă, eco-lehamitea începe de la un chiştoc aruncat pe caldarîm. (Iar la noi, caldarîmul este plin.) ( S. G. )
