De ce citeşte Cititorul?
Cele două principale discursuri publice despre literatură, la noi, sînt deopotrivă catastrofice. După unul, nimeni nu mai citeşte, nici măcar profesorii de literatură sau studenţii de la Litere. După celălalt, trăim într-un sistem cultural generalist, dominat de literatură şi de fatalele ei aporii. După ambele, traversăm o epocă de crasă incultură, de decadenţă voioasă, inconştientă şi relativizantă. Şi primul, şi cel de-al doilea discurs - fiecare cu bibliografia, ethosul şi îndreptăţirea lui - trec cu vederea armada cititorilor, invincibila armadă de cititori mulţi şi mărunţi care-şi găsesc - numai ei ştiu cum - timp de citit, de cumpărat cărţi sau de stat în bibliotecă. Căci, dacă rămîne mereu ceva uimitor, neaşteptat şi imprevizibil în cititul cărţilor, acest lucru ţine mai degrabă de întîlnirea unui anumit cititor cu o anumită carte, în afara agendelor, programelor, "comunităţilor de gust" şi interese. În fond însă, de ce citesc aceşti oameni? E destul de clar de ce citeşte - mult, direcţionat, obsesiv - un scriitor. Nu trebuie să te opinteşti prea tare ca să-ţi dai seama de ce citeşte - sistematic, axiologic, canonic, interpretînd - un critic de profesie sau un teoretician literar. Dar de ce citeşte Cititorul? - iată o tautologie la care s-a răspuns deja în vreo mie de feluri şi care rămîne, în continuare, mai misterioasă decît cea simetrică: De ce scrie Scriitorul? Poate că citim ca să ne instruim, să ne facem o cultură solidă sau pur şi simplu de plăcere, cum credea un moralist francez; poate că citim ca să trăim nenumărate vieţi imposibile altfel sau ca să întîlnim oameni mai interesanţi decît am cunoaşte vreodată, cum spunea un filozof spaniol; sau poate citim doar ca să schimbăm cunoaşterea în emoţie, cum scria un scriitor englez. Poate că ne punem copiii să citească literatură de mici ca să înveţe, cu riscuri minime, ce e bine şi ce nu, ca să-i formăm umaniceşte, să-i obişnuim cu frumosul şi cu "monumentul literaturii" în care "toate ştiinţele sînt prezente", cum zicea Barthes într-o lecţie de literatură. Sau poate că am ajuns să citim şi să recitim pentru că - dincolo de funcţiile literaturii şi de scopul ei în sine - cititul a devenit o dependenţă definitiv instalată, o a doua piele, un cod - mereu modificat - de intrare în alte lumi. Şi totuşi, dacă e să-i credem pe marii vicioşi ai literaturii, cei nevoiţi, în final, să se "lase" de literatură (într-un fel Don Quijote, Madame Bovary, Pierre Menard, în alt fel Rimbaud, Kafka, Virginia Woolf sau Paul Celan), suprema fascinaţie a literaturii vine din continua, multicolora, multisonora semnalare a nimicului. Literatura nu e nici mai mult, nici mai puţin decît imaginarea, fantazarea, punerea în scenă a acestui nimic spre care ne îndreptăm, mai lent sau mai alert, cu toţii. Iar literatura vie, cea care se citeşte - nu cea instituţionalizată, a criticii şi teoriei "ştiinţifice" - ne pregăteşte mai bine chiar decît filozofia, pentru "finalul poveştii". E drept, unii preferă - din prea multele variante - melodrama, novela, apa de roze. Alţii - teza, butaforia sau ideologia. Unii citesc pe sărite, iar alţii uită ce-au citit, de cum închid cartea. Unii înghit cartea, iar alţii o înlocuiesc după zece pagini. Cu toţii însă îşi pot imagina, la o adică, o fastuoasă Judecată de Apoi a cititorilor la care toate aceste (şi multe alte) păcate li se vor şterge numai pentru că - vorba Virginiei Woolf - "le-a fost drag să citească". (S. S.)
