De ce-aş pleca? De ce aş mai rămîne? (2000)

Ce sens ar avea să mă apuc acum să ţin o mică teorie despre ce e patriotismul? Nefiindu-mi foarte limpede ce este patria, nu pot glosa nimic pe marginea derivatelor ei. Şi ca să ridic orice suspiciune în privinţa articolului de faţă, să adaug că n-am de gînd să mă pun de-a curmezişul temei, veştejind ideea de patriotism sau susţinînd că aşa ceva nu există. Este o afacere prea personală ca să apelez la un aşa truc subţire. De o bună bucată de vreme, mi se învîrte prin cap ideea plecării în străinătate. Am fost de cîteva ori în Franţa şi în Germania şi mi-au plăcut locurile, oamenii, mîncărurile, felul de viaţă de acolo. E posibil să nu fi văzut decît partea agreabilă a lucrurilor. Aşa că dezavantajele unei vieţi în exil (ah, cît de mult îmi place acest cuvînt, cum îmi împrumută el instantaneu o condiţie superioară, uşor îndurerată, uşor melancolică, aproape poetică), dezavantajele, aşadar, n-am putut decît să mi le imaginez. Probabil că, la puţin timp după ce m-aş instala acolo, dorul de prieteni, de părinţi şi rude m-ar copleşi. Zic şi eu. În măsura în care se spune că patria este o geografie palpabilă a memoriei şi afectelor, voi tînji după patrie. Adolescenţa mi se va părea intangibilă, iar copilăria mea fericită, de a cărei amintire mă agăţ de cîte ori sînt mîhnit sau deprimat, se va fi sfîşiat ca o stofă putredă. Voi rămîne condamnat să trăiesc între oameni care nu gîndesc ca mine decît în linii grosiere, voi fi obligat să mă exprim într-o limbă care îmi va fi străină şi insuficientă - cît despre scris în altă limbă decît limba asta de acuma nici vorbă nu poate să fie. Pe de altă parte, se spune nu fără dreptate că lucrurile pe care nu le vezi - ci doar le imaginezi - au mai puţină forţă decît cele cu care dai nas în nas. Din acest motiv, nu trebuie să crezi foarte tare în ele. Căci nu ai cum să ştii cu adevărat dacă acolo e rău. Poate m-aş adapta. Poate aş reuşi chiar să scriu, transformînd sărăcia vetustă a francezei mele de Universitate, de exemplu, în virtute literară. Între a pleca şi a nu pleca, sufletul meu pendulează. Iar dacă mă bizui pe cele care se văd cu ochiul liber, mai degrabă ar fi să plec. Am sentimentul că trăiesc într-un spaţiu populat cu oameni necivilizaţi. Faptul că sînt îmbrăcaţi cu geci, şepci sau parpalace mi se pare ilicit, în raport cu esenţa lor de oameni ai grotelor. Nu cred că poţi face o ierarhie a oamenilor cu valoare culturală, dar poţi deosebi un om valoros de o mediocritate. De aceea mi-e inconfortabil să trăiesc într-o ţară în care Eugen Simion este preşedintele Academiei, iar Răzvan Theodorescu, Tudor Gheorghe sau Marin Traian (Un zîmbet pe 16 milimetri) hotărăsc ce vedem şi ce nu vedem la televizor. Mă mai întorc pe dos următoarele: coteriile literare şi felul în care scriitorii se premiază între ei (eu însumi am luat un premiu al Uniunii şi tare mi-e teamă că n-a fost pe bune); semnalele vitale tot mai slabe pe care le dă viaţa culturală din provincie; semnalele vitale tot mai slabe pe care le dă viaţa culturală din Bucureşti; incapacitatea oamenilor de a discuta onest; gîndul că trebuie să aleg între Oprescu şi Băsescu şi chiar acela că ar fi trebuit să aleg între Oprescu şi Chiriţă; faptul că aici toată lumea se pricepe la orice, inclusiv la conţinutul manualelor alternative, şi că reala competenţă a cuiva poate fi aneantizată de astfel de atoateştiutori; uşurinţa stupefiantă cu care oamenii, dacă se strîng în grupuri mai mari de trei, devin masă de manevră; uşurinţa cu care se folosesc de cuvinte pentru care nu au reprezentare (patrie, patriotism, naţiune etc.). Aşa că, poate ar fi mai bine să plec. Mai ales cînd mă gîndesc la următorii patru ani şi la cine va veni la guvernare, simt cum orizontul meu aici se îngustează. Părinţii mei, de exemplu, nu înţeleg de ce se îngustează. Dimpotrivă, se bucură la gîndul că PDSR, printre alte binefaceri pe care le pregăteşte, va reintroduce practica recursului în anulare (adevărul e că ai mei se află în proces cu casa şi, evident, nu vor să o piardă). Le spun că asta e o samavolnicie şi că în momentul în care o hotărîre definitivă a Curţii Supreme poate fi anulată printr-un act semnat de un procuror, puterile în Stat se numără cu una mai puţin. Paranteză. Nu mă preocupă politica în mod special. Citesc ziarele rar, mă uit la ştiri dacă mă nimeresc pe lîngă un televizor deschis. Mi se întîmplă doar cînd şi cînd să am discuţii cu prietenii pe acest subiect. Urmăresc fără pasiune campaniile electorale, iar la sfîrşitul lor mă duc la vot, chiar dacă nici unul din candidaţi nu mă reprezintă. Introduc, în acest caz, în urnă un buletin invalidabil, astfel încît numărarea votului meu să reducă procentul eventualului cîştigător, oricum nedorit. Bănuiesc că nu e nimic de condamnat în relativul meu dezinteres pentru politică. În teorie, sistemul pe care îl susţin, prezentîndu-mă fără greş la vot, ar trebui să tolereze indivizi de soiul meu, iar atitudinea mea înţeleaptă, de un înalt civism, ar trebui aplaudată. Dar nu o aplaudă nimeni, iar acesta este un motiv în plus să nu mai pierd vremea pe aici. Închid paranteza. Sigur că discuţia cu părinţii mei s-a încheiat prost. Ne-am certat şi, înainte de a pleca, la supărare, le-am spus: să ştiţi că dacă iese PDSR-ul, mă gîndesc fără glumă să plec în străinătate şi să mă întorc doar în momentul în care majoritatea cu drept de vot a acestei ţări se va fi deşteptat sau va fi murit pur şi simplu. Tatăl meu, care a luat în serios cele spuse de mine, a comentat amar: dacă pleci înseamnă că nu eşti patriot. De aceea am scris, la începutul acestui articol, că problema patriotismului este, pentru mine, una personală. Neştiind ce este patriotismul, am luat ca măsură a lui poziţia mea (fizică) faţă de graniţele acestui teritoriu: să mă aflu în afara sau înăuntrul lor. Mi-aş dori foarte tare să fiu patriot. În definitiv, dacă de rămînerea mea în ţară depinde, nici nu mi-ar fi prea greu: toate lucrurile de care sînt legat, toţi oamenii care îmi sînt dragi, toate locurile la care visez cîteodată noaptea sînt aici. Limba în care scriu este româna şi mă ia cu rău din stomac numai la gîndul că aş putea să-mi petrec restul vieţii încercînd să scriu în franceză şi făcînd din frustrarea de a nu scrie în română subiectul ficţiunilor mele franţuzeşti. Nu-mi place deloc lingoarea pe care o văd pe chipurile multora din diasporă (par loviţi de o nefericire fundamentală) şi nici faptul că îşi ocupă o mare parte din timpul lor liber cu exerciţii de românitate (cum altfel să-i zic?). Însă toate acestea le ştiu de mult, şi le puteam spune fără să trebuiască să-mi fac vreun examen de conştiinţă. Ca să rămîn, mi-ar trebui un motiv serios, de exemplu demiterea lui Tudor Gheorghe din CNA, sau dezintegrarea instantanee într-un turneu, la focul de tabără, a cenaclului "Totuşi iubirea", sau închiderea pe timp de o lună pentru renovare a Televiziunii Române, sau transformarea liderului PRM în nouăzeci şi două de kilograme de Chappy sau orice altă minune care să-mi dea, fie şi infinitezimal, satisfacţie. Altminteri, voi fi sfîşiat mereu între dorinţa de a divorţa de ţara aceasta şi neputinţa de a o face, prins într-o relaţie bolnăvicioasă cu ea - ca acele iubiri ale adolescenţilor, în care cuvintele şi gesturile tulbură alchimic umorile din organism. Pentru că mi-e limpede că n-am să plec. (Dilema nr. 384, 23 iunie 2000)